The Shape of Water (2017)
Film din 2017 de mexicanul Guillermo del Toro.
Cu Sally Hawkins și Octavia Spencer.
Treaba stă cam așa: prin anii ’60, un reptilian amfibiu, dar cumva hominid, este capturat în Amazonia și adus într-un sinistru laborator american spre a fi cercetat. Cercetat în spiritul Războiului Rece care bântuia pe atunci: să vedem ce-i cu arătarea, poate iese o armă nouă din ea. Repede, până nu află rușii. Dar rușii află, normal, așa că spre a grăbi lucrurile monstrul trebuie omorât și disecat. Obiecției că nu poți omorî o ființă rațională doar din curiozitate, i se răspunde textual: „Și rușii sunt ființe raționale și totuși îi omorâm.”
Toate bune și frumoase, numai că cineva e de altă părere. Și anume una dintre femeile la curățenie ale odiosului laborator, o fată ușor trecută, urâțică și mută și care, de prea multă singurătate, se masturbează dimineața în baie. Ea vede în respectiva arătare o ființă sensibilă cu care încearcă să comunice. Și chiar reușește, prin intermediul ouălor fierte. De fapt pentru ea, mută cum e, comunicarea de acest tip nu reprezintă o problemă. Așa că se decide să-l salveze pe reptilian și chiar reușește, ducându-l la ea acasă. Acolo, cu CIA, armata americană și spionajul sovietic călcându-se în picioare pe urmele lor, situația evoluează cum nu se poate mai bine (afară de detaliul că tipul, sătul probabil de atâtea ouă fierte, mânâncă scurt o pisică) și cei doi ajung să se culce împreună, deși individul nu pare la prima vedere să dețină instrumentul necesar. Ei bine, aflăm indirect că îl deține, ingenios disimulat atunci când e în repaus. Nu mai vorbesc de puterile paranormale ale personajului, care sunt de la sine înțelese. Happy-end (acvatic) pe toată linia.
Acesta fiind story-ul măgăreața cade pe noi, spectatorii: dacă îl luăm în serios, așa cum am fi tentați, avem fără discuție de-a face cu cel mai prost film evăr. Dacă nu, și dacă mai și tragem cu ochiul la palmares (Leul și Globul, ambele de Aur, precum și 13 nominalizări la Oscarurile de anul acesta), nu putem să nu cădem pe gânduri. A nu-l lua în serios ar însemna a vedea în el parodierea metehnelor hollywoodiene ale acelor ani: spaima de ruși, convenționalismul feroce, obsesia musicalului ori happyendicita cronică. Plus vreo câteva dintre cele ale zilelor noastre, ținând de corectitudinea politică aplicată diferențelor de gen, rasă, specie, regn sau orientare sexuală. Trebuie să mărturisesc că astfel de justificări (culese de mine de pe net din încercarea de a-mi explica palmaresul) sunt departe de a mă convinge să renunț la prima opinie. Cert lucru, între gustul meu și cel al AAF (ca și al altor instanțe cinematografice) se cască o prăpastie tot mai amețitoare. Martor îmi e „La La Land”, un film din aproximativ aceeași categorie și unul dintre marii laureați ai anului trecut. Nu știu ce-ar trebui să facă respectivele foruri ca să-și mai spele din păcate.
