L’une chante l’autre pas (1977) – One Sings, the Other Doesn’t
Regia: Agnès Varda
Distribuția: Thérèse Liotard, Valérie Mairesse, Robert Dadiès
Retrospectiva Agnes Varda de la cinemateca locală mi-a prilejuit întâlnirea cu ‘Una cânta, cealaltă nu’ (titlul original în franceză este ‘ L’une chante l’autre pas’). Povestea filmului se petrece în Franța anilor ’60 și ’70 și este concepută de regizoarea militantă care este Agnes Varda dintr-o perspectivă feminină, un univers în care femeile sunt în centrul atenției, eroinele acțiunii filmului și ale societății. Departe de a fi didactic sau propagandistic, este un film frumos, la sfârșitul vizionării căruia spectatorul are mari șanse să devină feminist dacă nu era deja.
Eroinele filmului, Suzanne și Pauline se întâlnesc la începutul anilor ’60 în Paris. Suzanne (Thérèse Liotard) este cu câțiva ani mai mare și se află într-o relație cu un fotograf talentat, dar incapabil să susțină familia, care are deja doi copii mici. Pauline (Valérie Mairesse), încă liceeana, rebelă și cu veleități artistice, o va ajuta să scape de a treia sarcină, nedorită. După moartea tragică a partenerului Suzannei drumurile eroinelor se despart. Suzanne este nevoită să se întoarcă la părinți într-un sat îndepărtat, Pauline (zisă și Pomme – Măr) își va urmă vocația și mai ales setea de libertate devenind cântăreață. Se vor reîntâlni după vreo 12 ani pe baricadele luptelor pentru dreptul femeilor de a decide avorturile și firele povestirilor vieților lor sunt prezentate de aici încolo în paralel, într-o combinație de relatări cu lecturi off-screen a unor scrisori lungi, dar niciodată scrise. Fiecare dintre cele două va întâlni un bărbat, dar bărbații în filmele lui Varda nu par niciodată prea adecvați și pe măsura eroinelor, și nici medicul pe care îl întâlnește Suzanne, nici economistul iranian (Darius – Ali Rafie) de care se va îndrăgosti Pomme, nu fac excepție. Legătură dintre Pomme și Darius prilejuiește crearea unui fir de acțiune secundar, în care iubirea cu tentă ușor orientalistă ii va prilejui eroinei noastre șocul cultural al unei călătorii în Iranul anului 1976.
Din perspectiva celor peste 40 de ani scurși de la realizare, filmului sunt extrem de interesant de urmărit și lupta eroinelor pentru dreptul de a hotărî asupra propriilor destine și întâlnirea dintre cele două culturi atât de diferite (cea franceză și cea iraniană – și ne aflăm încă doi ani înainte de venirea la putere a islamiștilor). Ambele teme sunt încă foarte actuale. Frumusețea filmului vine însă din alte direcții. În primul rând din pasiunea, căldura și empatia cu care este construit universul feminin în care au loc poveștile vieților celor două femei, în relația de prietenie și încredere care se înfiripă între ele la început și care rezistă tuturor încercărilor prin care trec cele două. Interpretările lor sunt de altfel magistrale, în special cea a lui Valérie Mairesse care avea 20-21 de ani când a fost filmat filmul, partea de rol de compoziție find de fapt cea care o prezintă în anii 30 ai vieții ei. Reconstituirea digitală este excelentă.
Agnes Varda însăși are șansa să supravegheze aceste recondiționări și asta nu numai că salvează filmele de la distrugerea inerentă pe format de peliculă, promite o viață mai îndelungată a acestora în viitor, dar și accentuează culorile care joacă un rol important în filmele sale. ‘Una cântă, cealaltă nu’ este un film care merită să fie văzut pentru multe motive și care are șanse să placă astăzi cel puțin la fel de mult ca și acum 43 de ani.
