The Golden Glove (2019) – Der goldene Handschuh
Regia: Fatih Akin
Scenariul; Fatih Akin, Heinz Strunk (romanul omonim)
Distributia: Jonas Dassler (Fritz Honka), Margarethe Tiesel (Gerda Voss), Greta Sophie Schmidt (Petra), Tristan Göbel, Marc Hosemann (Siggi), (Willi)Adam Bousdoukos (Kefteris), Martina Eitner-Acheampong (Frida), Jessica Kosmalla (Ruth), Tilla Kratochwil (Inge), Barbara Krabbe (Anna), Katja Studt (Helga) etc.
Fatih Akin, nascut in anul 1973 in Hamburg, din parinti de origine turca imigranti in Germania, a studiat “Visual Communication” la ‘College of Fine Arts (Hochschule der Bildenden Künste), intre ani 1994 si 2000. Nu a urmat niciodata o scoala conventionala de film. Ceea ce nu a impietat cu nimic asupra filmelor de exceptie pe care le-a realizat si care au fost recompensate spre recunoasterea valorii lor, cu nenumarate nominalizari si premieri.
Filmul de fata este cel de-al treilea pe care reusesc sa il vad, celelalte fiind “The Cut” si “In the Fade”.
Un film adaptare a romanului lui Heinz Strunk, care s-a inspirat din “aventurile” criminalului in serie Friedrich Paul “Fritz” Honka din Hamburg. Spre informare, Wikipedia.
The Golden Glove este un film puternic, impresionant, un thriller deopotriva psihologic, cat si social. Intr-un mediu urban, un oras mare precum Hamburg, la marginea unei societati inca debusolata la mai bine de 25 de ani de la incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial. Pe undeva, am regasit trasaturi comune cu scrierile lui Erich Maria Remarque, din punct de vedere al analizei psihologice asupra oamenilor apartinand claselor sociale defavorizate, post trauma ale Primului Razboi Mondial si al neputintelor de reconectare la viata normala.
Degenerescente psiho-sociale, inecarea pana la dezumanizare in alcool (si nu numai bere, ci schnaps, rachiuri, tarii fabricate din cine stie ce), regrete, urmasi susupravietuitori ai razboiului taraţi de psihopatii declansate de lagăre (sovietice probabil), de viata in familii nefunctionale, de abandon familial, de violuri in copilarie, de practicarea in trecut a prostitutiei sau de practicarea in prezent a prostitutiei – ca ultima posibilitate de hrana si acoperis deasupra capului.
Un cuib in care isi fac veacul astfel de rebuturi sociale si umane este locanta “Der Goldene Handschuh”, o cloaca unde Fritz (Fiete) Honka isi ingurgiteaza seara de seara schnapsul in societate (restul alcoolului scurgandu-i-se pe gatlej in mizerabila sa mansarda), alaturi de alti dezmosteniti ai soartei, barbati si femei – figuri emblematice aflate la marginea vietii normale. Dar pentru Fritz, aceasta nu este singura distractie dupa orele grele de munca in constructii. Pentru ca alcoolul actioneaza traumatic asupra asupra mintii sale si mai ales asupra atributelor sale masculine. Dornic de sex, dar incapabil sa il exercite cu prostituatele pe care le agata in carciuma sau pe strazi, Fritz ucide! Femei slabe, fara aparare, femei tinere, femei batrane, slabe sau uriase, cu carnurile revarsate dezagreabil. Alcoolul, dar si degenerescenta sa biologica (oglindita atat pe trupul cocarjat si mersul dezarticulat, cat si pe figura sa stramb-animalica) il imping catre actiuni putin spus abominabile. Acompaniat de mormaituri neinteligibile, dar si de o muzica suav-romantica, manuieste fierastraul, satârul, ciocanul… detaseaza cadavrale in bucati impachetate in hartii, folii, cârpe… se descotoroseste de pachetetele macabre ori in colturi ale orasului, ori – cel mai adesea, le inghesuie intr-o nisa-dulap ascunsa in peretele mansardei sale. De unde aceste ramasite, in stare din ce in ce mai avansata de putrefactie, imprastie mirosuri pestilentiale in sinistra garsoniera-capcana-a-mortii.
Ca spectator, trebuie spus ca am un stomac tare si un apetit special pentru thrillere si chiar si atunci cand curg valuri de sange, nu ma resimt. Cu atat mai mult cu cat realizatorii peliculei de fata nu exceleaza in a-l infatisa direct pe sinistrul criminal operand asupra cadavrelor, nici sange nu prea mult … doar scrasnetul oribil al instrumentelor de lucru rasuna in tandem cu romanticele melodii de pe pickupul batran al nebunului Fritz. Ei, tocmai aceste sunete adunate laolalta in macelaria lui Fritz sunt mai frisonante decat insasi imaginea.
Fritz este o greseala a naturii si a traumelor din copilarie, dar nu este singurul. Ca el, in istoria criminalilor in serie au existat si vor mai exista probabil multi altii. Important este ca omenii din jurul lui/al lor, sa fie capabili sa “citeasca” astfel de personaje, ca societatea sa isi ia masuri de aparare. Hm… vorbe in vant mai intotdeauna, insa… speram.
Intamplarea face insa ca Fritz sa intalneasca in fata carciumii o frumoasa liceana, pe Petra, insotita de un coleg de scoala Willy si figura blonda si angelica a fetei ajunge sa il obsedeze. Poate ca acesta este factorul declansator care il determina pe criminal sa puna capat bauturii si sa isi caute un nou loc de munca. Devine om de serviciu in schimbul de noapte intr-o cladire publica. Si abstinent. Crede oare cineva in abstinenta? Mai ales cand ispita bate la usa ( tanara femeie la curatenie in tura de noapte si sotul acesteia sunt o dubla ispita – si catre bautura si catre amor cu de-a sila)? Doar un pahar si Fritz recade in pacate. Adolescenta Petra urmarita in noapte de lupul cel rau, in mare pericol, se strecoara dincolo de RĂU, pentru ca poate… de undeva, de sus, un Dumnezeu face dreptate sau poate chiar Necuratul – satul de nebunia sangeroasa a lui Fritz, se scarbeste si pune capat carnagiului! Politia, in fata casei “macelarului”, unde pompierii tocmai au stins focul izbucnit la vecinii greci de sub mansarda sa, il opresc si il inhata. Restul e tacere plutind din nou pe un minunat “old song”.
Am gasit un interviu foarte interesant pe Deutchlandfunk luat de Sigrid Fischer lui Fatih Akin, pe care merita sa il cititi, pentru ca regizorul vorbeste despre motivatia sa de a face acest film, ce l-a incitat, ce l-a provocat, care este atitudinea sa fata de criminalul Honka si cum-necum, filmul este “o bucata din istoria contemporana (…) personajele sunt din societate, sunt invinsii miracolului economic.”
Alcoolul ca element esential al degringoladei societatii.
Regizorul Fatih Akin are o echipa exceptionala de realizatori.
Directorul de imagine, Rainer Klausmann, cu care a lucrat si la The Cut si la In the Fade, realizeaza cadre terifiante, dar si ingenioase. Exemplific doar cu scena in care lupta cu una dintre victimile sale, o femeie uriasa pe care o dovedeste in final si momentele in care purcede la “dezasamblarea” acesteia. Camera de filmat il priveste pe asasin de jos in sus, de la nivelul cadavrului – de parca il urmaresc ochii victimei. Si figura hada/animalica/hâdă a lui Fritz se proiecteaza pe tavanul pictat al mansardei… si peste toata scena … muzica si zgomote de topor, de cutit, de moarte.
Departamentul de sunet, cu Pia Hoffmann – music supervisor – este probabil implicat in alegerea de-a dreptul “nebuna’ a pieselor musicale vechi, care produc un contrast izbitor cu mocirla vietilor acestor declasati social.
Si iata cateva dintre aceste melodii nemuritoare care aproape elibereaza o lacrima nostalnica … “o lacrima porneste in calatorie”… catre moarte de fapt!
1. Compozitor si interpret Salvatore Adamo: Es Geht Eine Träne Auf Reisen / Affida Una Lacrima Al Vento
(Incredinteaza o lacrima vantului)
https://www.youtube.com/watch?v=jfL9xuvqn0M
https://www.youtube.com/watch?v=5RUMTjBhhOw
2. Compus de Lotar Olias si interpretat de Freddy Quinn:
Junge, komm bald wieder
https://www.youtube.com/watch?v=kSYblBKZ75Y
3. Compus e Franz Frankenberg, Wolf Hausmann, Hans Hee, Addy Kleijngeld, interpretat de Heintje
Du Sollst Nicht Weinen
https://www.youtube.com/watch?v=fymfO7pUWv0
Si cum am mai spus, departamentul de sunet, ca si cel de efecte vizuale sunt la inaltime. Sunetele nebuniei lui Fritz, imaginea lui Fritz (extrasa din cosmarurile pe panza ale lui Breugel, Goya, Edvard Munch)… o treaba excelenta!
Actorii! De prima mana, in frunte cu Jonas Dassler. Priviti fotografia actorului, alaturi de figura lui Fritz Honka. O transformare extraordinara. Si interpretarea lui Dassler… mersul, postura corpului, privirea, a intrat perfect in rol. Tot ce pot sa sper este ca efortul artistic de a imbraca pielea si caracterul monstrului sa nu apese prea mult asupra psihicului sau (ma gandesc la Robert Powell, dar nu cred ca este cazul 🙂 ).
Fatih Akin este unul dintre marii regizori contemporani, care are un cuvant greu de spus in cinematografia europeana.
