Les assassins de l’ordre (1971)
Regia: Marcel Carné
Distribuția: Jacques Brel, Catherine Rouvel, Paola Pitagora, Roland Lesaffre
În 1971, atunci când a făcut ‘Les assassins de l’ordre’ avându-l pe Jacques Brel în rolul principal, Marcel Carne trecuse de perioada sa de glorie. Regizorul francez realizase câteva filme intrate în istoria cinematografiei franceze în perioada dinaintea celui de-al doilea război, unul chiar în timpul războiului și încă câteva în anii imediat de după război. După anii ’50 inspirația părea să-l fi abandonat și filmele care au urmat au fost cam toate eșecuri de critică și de public într-o cinematografie franceză efervescentă care se revolta împotrivă ‘cinemaului clasic’. Cu ‘Les assassins de l’ordre’ Marcel Carne încerca, la 65 de ani, o revenire, abordând o temă politică de actualitate cu referire directă la ecourile revoltelor studențești care zguduiseră Franța în mai 1968. Rezultatele acestei încercări nu sunt foarte concludente. Politic și-a făcut auzită vocea alături de tineri, dar cinematografic era cu un pas în urmă. Avea să fie penultimul său film de lungmetraj și, totuși, cel mai interesant film al ultimelor decenii ale carierei sale.
Scenariul filmului combină temele violenței polițienești și a corupției justiției cu genul dramă de tribunal. Eroul filmului, Bernard Level, este un judecător de instrucție, această funcție de magistrat fiind o originală instituție franceză cu puteri extinse de investigare și trimitere în judecată, inexistente în multe alte țări. Responsabilitatea implică și riscuri, și judecătorul Level vă trebui să și le asume dacă dorește să dezvăluie adevărul în cazul unui arestat care moare în detenție și să-i trimită în fata juraților pe polițiștii care par răspunzători de această moarte. Sistemul juridic și cel polițienesc lucrează mână în mână, își protejează executanții, consideră violența polițienească drept o metodă legitimă în lupta cu criminalii și morțile în detenție drept accidente de lucru. Judecătorul se va confrunta nu numai cu superiorii săi ci și cu polițiștii care exercită presiuni asupra familiei sale apropiate, între care se află și fiul student, reprezentant al generației ’68. Dreptatea se dobândește greu, nedreptatea accentuează criza de încredere dintre noile generații și instituțiile statului.
Pentru a mări interesul publicului, Marcel Carne l-a distribuit în rolul principal pe Jacques Brel, șansonetist de mare popularitate, care începea să-și construiască o carieră actoricească suplimentar celei muzicale. Brel dovedește aici reale calități de actor dramatic într-un rol care amintește pe cele pe care Jean-Louis Trintignan începea să le joace în aceeași perioadă. Nu putem decât să regretăm că avea să mai joace doar în câteva alte filme, căci după câțiva ani avea să se descopere cancerul care l-a răpit mult prea tânăr. Cred că ar fi avut o carieră remarcabilă în film. Dintre cei care îi dau replica l-am remarcat pe Michael Lonsdale, un actor care ne-a părăsit recent și care mie îmi place foarte mult, care în acest film joacă rolul inspectorului de poliție corupt. Problema principală a filmului este însă scenariul, atât ca structură cât și ca dialoguri. Intriga este prea transparentă și prea previzibilă, iar personajele declamă (chiar în afara tribunalului) prea multa retorică și lasă prea puțin loc trăirilor personale, temerilor, îndoielilor. Cu toate slăbiciunile sale, ‘Les Assassins de l’ordre’ este totuși un film care merită să fie văzut și revăzut, și pentru Brel și Lonsdale, dar și pentru claritatea expunerii și fluiditatea narațiunii caracteristică filmelor lui Marcel Carne.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, http://www.cinemapassion.com)
