Dorian Gray (2009)
Regia: Oliver Parker
Actori: Ben Barnes (Dorian Gray), Colin Firth (Lord Henry Wotton), Ben Chaplin (Basil Hallward)
Dupa cum spuneam, nimic in viata nu e intamplator… si iata cum tema si problema marketingului cu suflete (vanzatori multi – cumparator – unul singur si vesnic acelasi), reapare in lecturile si vizionarile mele.
Am citit pentru prima oara Portretul lui Dorian Gray in anul 1962. De atunci si pana acum s-au scurs multi ani, o viata de om as zice, timp in care am revenit de multe ori asupra acestui roman, de fiecare data regasind cate ceva din inefabilul mister descoperit la varsta adolescentei, dar descoperind mereu sensuri conexate noilor mele varste si aceeasi vie prospetime si frumusete a povestii. Astfel ca zilele trecute, obtinand ultima versiune cinematografica a romanului si gasindu-l printre interpreti pe Colin Firth, m-am grabit ca in ceas tarziu de sambata seara (langa fereastra dincolo de care iarna incepuse sa-si faca din nou de cap, confirmand codul portocaliu lansat pe toate canalele media), sa ma instalez in fata monitorului, cu un Royal Swan Scotch si pachetul de tigari, gata sa ma cufund in lumea lui Oscar Wilde.
O hotarare pe care o privesc ca fiind cat se poate de inteleapta si benefica, acum, dupa ce am terminat de vazut filmul si incerc sa va conving si pe voi sa nu pregetati in a-l obtine si a-l viziona.
Este vorba despre una dintre cele mai importante lucrari scrise de Oscar Wilde, care reprezinta un cumul al principiilor sale ideologice si estetice, marcand ideea ca arta se situeaza mai presus de viata, ca ea sintetizeaza sufletul uman, caracterele, idealurile si fenomenele si le reflecta mai bine decat realitatea. Dar mesajul autorului este unul plin de umanism si speranta: renuntarea la morala il conduce pe om la anihilare, mai devreme sau mai tarziu!
Scenariul lui Tobey Finley nu respecta intru totul scriitura lui Oscar Wilde, are insa calitatea ca respecta mesajul romanului, faptul ca fiecare dintre noi are o constiinta, care atunci cand abdicam de la morala naturala, fata hidoasa a viciilor, a crimelor, a putreziciunii ne maculeaza aceasta constiinta si raul se reflecta asupra imaginii noastre – care poate fi reflexia intr-o oglinda, reflexia in ochii aproapelui, sau reflexia in imaginea surprinsa de penelul talentat al unui pictor.
Personajele principale ale filmului vizionat sunt aceleasi cu ale romanului. Lordul Henry Wotton, cinic si putred pana in adancul sau, este un estet rafinat, care nu isi hraneste sufletul cu frumusetea inconjuratoare ci o consuma doar, in sensul propriu; el il intruchipeaza pe Diavol, amagitorul si cumparatorul sufletelor slabe. Pictorul Hallward, creatorul, reflecta sensibil pe panza sa frumusetea chipului omenesc tanar si pur, dar cade victima creatiei sale. Si in final, in conexiune cu ceilalti doi, tanarul pur, in pragul vietii, care pentru “tineretea si frumusetea – cele doua lucruri pe care merita sa le ai de-a pururi”, pentru ca “Viata e un moment. Nu exista <dupa>”, isi ofera sufletul Diavolului, pentru a-si pastra nestirbite aceste calitati reflectate in opera pictorului.
Intr-o Londra de sfarsit de veac 19, impregnata de atmosfera victoriana, prin invalmaseala trasurilor, cersetorilor, strazilor inguste si a arhitecturii gotice, tanarul Dorian Gray revine pentru a intra in posesia mostenirii lasate de catre bunicul sau, o personalitate dura al carui portret trufas domina salonul principal al palatului somptuos ce ii redevine camin. Frumos, tanar, naiv si increzator in lumea bogata si sofisticata in care intra, Dorian este luat sub aripa “ocrotitoare” a Lordului Watton si este supus filozofiei hedoniste a acestuia, care il corupe si il impinge spre spre cunoasterea aspectelor amorale ale vietii, caci asa cum spune Henry Watton “Nu este nicio rusine in placere, doar pretul platit asupra sufletului”. A doua ispita in calea pierderii inocentei lui Dorian o reprezinta intalnirea cu pictorul Basil Hallward, care isi pune intregul talent si tot sufletul fierbinte si sensibil in realizarea unui portert perfect al tineretii si frumusetii tanarului. Si in fata perfectiunii operei artistice, Dorian Gray ALEGE. Si alege optiunea pe care i-o susura perfid in ureche Diavolul. Alege “tineretea si frumusetea”. Isi pune sufletul pe altarul diavolului. De acum inainte, fiecare impuls caruia i se supune, ii va otravi viata. Convins fiind ca fericirea sa nu depinde de codul moralei, Dorian Gray se va supune tuturor placerilor neinfranate, scufundandu-se intr-o mocirla din ce in ce mai adanca, din care nu vor lipsi crimele ce ii vor manji mainile cu sangele si cu lacrimile victimelor sale.
Dorian Gray este prima iubire a tinerei artiste Sybil Vane. Pare o iubire impartasita. Sybil este sacra, dar pentru depravatul Dorian, numai lucrurile sacre trebuie atinse. Si distruse. Dorian Gray reuseste sa transforme dragostea in moarte. Fara nicio remuscare. Pentru ca Dorian Gray, la fel ca si mentorul sau, Lordul Watton, considera ca “constiinta este doar termenul politicos pentru lasitate”. Ambii considera ca “experienta ne face mai puternici; sa controlezi emotiile cuiva, sa le savurezi,… asta face un om cu vointa”.
Oglinda de zi cu zi a depravarii sufletului lui Dorian Gray este superbul portret, pe uleiul caruia se vor ivi si adanci schimbarile oribile ale viciului.
Din momentul in care Dorian Gray sesizeaza rasfrangerile pacatelor asupra frumusetii portretului sau, ostracizeaza tabloul in inima ascunsa a podului casei, colt intunecat al constiintei sale, colt tainic pe care il consulta adeseori si unde reuseste sa isi realimenteze foamea si impulsul mereu arzand catre depravare, colt manjit de sangele pictorului pe care il ucide cu o furie si o cruzime cumplita, aspirand ultima suflare a acestuia din esarfa insangerata smulsa de la gatul victimei sale.
Portretul sau este din ce in ce mai schimonosit, din mana pictata se scurge sange dintr-o rana proaspata, din coltul ochiului celui pictat cade pe podeaua podului un vierme alb al depravarii, dar oglinda cu apele tulburate din podul ororilor, reflecta aceeasi imagine tanara si perfecta a lui Dorian Gray.
De acum nu mai exista limite, iadul s-a declansat in jurul eroului Dorian Gray. Drogurile, desfraul, mocirla, Creatia devine mai rea decat Creatorul ei.
Si Dorian Gray paraseste Londra, pentru a-si camufla demonii departe de societatea in care se invarte si pentru a-i salva de o eventuala deconspirare. Chinuit de posibilitatea descoperirii tabloului in podul casei, Dorian Gray revine dupa 20 de ani in Londra decazuta si bantuita de aceasi atmosfera lugubra si intunecoasa, iar pe malul Tamisei, printre crucile locurilor de odihna ale sinucigasilor, in fata mormantului lui Sybil are un moment in care suntem tentati sa speram in posibilitatea caintei. Sau cel putin acest lucru l-ar putea sugera lacrima de pe obrazul sau. Insa “Frumusetea trecutului este ca e trecut”.
Si spre deosebire de firul narativ al romanului, in care eroul hotaraste sa distruga tabloul – fiind unica marturie impotriva lui, scenaristul filmului alege – cat se poate de inspirat – un alt parcurs al lui Dorian Gray. Forever Young – spre admiratia societatii londoneze in care revine, el admite ca “placerea e ceva diferit de fericire si unele lucruri sunt valoroase pentru ca nu dureaza”. Este damnat pentru vecie si recunoaste ca “viata mea este o coruptie monstruoasa si va fi un pret de platit”.
Tentatia suprema o reprezinta insa acum tanara fiica a Lordului Watton. Frumoasa si inocenta aceasta se indragosteste de Dorian Gray si monstrul are o zvacnire de cainta: vrea sa fie din nou curat si bun, vrea sa-si recunoasca pacatele mortale si se indreapta spre Biserica. Insa nici linistea si nici umbra sfantului lacas in care isi cauta iertarea, nu-l pot elibera de povara pacatelor, caci desi doar “Dumnezeu ne poate vedea sufletele” – si pana si Dumnezeu e inspaimantat de imaginea aflata dincolo de infatisarea lui Dorian Gray. Si eroul e nevoit sa recunoasca din nou: “mi-am vandut sufletul, e putred, e otrava”.
O ultima confruntare in podul casei, in fata portretului macinat de buboaiele, sangele si puroiul depravarii, dintre Dorian Gray si Lordul Watton, Lordul Raului. “Sunt ceeace m-ai facut!” ii reproseaza Dorian Gray acestuia. “Sunt ceeace tie ti-a fost teama sa fi”!
Dar fiecare dintre cei doi incearca in aceste momente finale sa salveze ceeace au mai de pret pe lume: Dorian Gray incearca sa salveze portetul, in felul acesta incercand sa se salveze pe sine, iar Lord Watton distruge tabloul, isi salveaza fiica si in felul acesta isi salveaza sufletul de povara greselii facute asupra altui suflet slab!
O rezolvare originala si cat se poate de potrivita mesajului romanului lui Oscar Wilde: oricat ar reusi realitatea sa ascunda din esenta sufletului oglindit pe figura umana, arta este aceea care exprima adevarul!
Consider acest film o mare reusita artistica. Este meritul – dupa cum spuneam, al scenariului inspirat si bine acordat la romanul lui Oscar Wilde. Este meritul scenaristului si al regizorului care au iubit acest roman, care au stiut sa se apropie cu multa intelegere de viata lui Oscar Wilde (ale carei carari tenebroase s-au intersectat cu multi dintre demonii subiectului), de opera autorului si este si meritul Directorului de imagine Roger Pratt, care ne conduce printr-o Londra gotica, intunecata, morbida (exista doar doua momente luminoase pe canavaua filmului – insorite si incalzite de aparitiile feminine pure si increzatoare in iubire – momentul picknick-ului la care participa Sybil si Dorian si intalnirea dintr-un chiosc – in natura, dintre Emily Watton si Dorian). De altfel, Roger Prall are la activ realizari admirabile in filmele deja admirate precum Inkheart, seria Harry Potter, Chocolat, Troia.
Si nu in ultimul rand, trebuie sa vorbesc despre distributia filmului. Extraordinar de inspirata alegerea interpretilor principali si nu numai. Ben Barnes reuseste sa sustina o partitura demna de un actor cu state indelungate, ceea ce da o dovada a talentului sau major. Sigur ca il ajuta enorm perfectiunea figurii si corpului sau, bine proportionate, insa bogatia de sentimente pe care le exprima se datoresc talentului si muncii sale. De la aerul provincial si debusolat din momentul sosirii sale in Londra, cu o hainuta ponosita si demodata, de la aerul pur si inocent cu care debuteaza in inalta societate, pana la tinuta nobila impecabil imbracata a tanarului de lume, pe fata caruia apar rictusuri de infatuare, de dispret, de cruzime, de lacomie, este vorba despre o multitudine de stari sufletesti complexe, reusite, dupa cum spuneam, cu talent si munca. Un Print Caspian (Cronicile din Narnia) cinic, depravat, murdar pana in acele mai obscurte cute ale sufletului, dar la fel de frumos si demn de admiratie.
Colin Firth este remarcabil si nu numai pentru ca ma asteptam de la el la o prestatie excelenta in rol. Dar chiar reuseste diabolic in demersul lui persuasiv, este precum un sarpe care se onduleaza in jurul victimei sale si ii susura delirant prin ureche pana in creier, chemarea raului. Este intruchiparea Raului in cel mai elegant si fermecator ambalaj. Raul care insa, stie sa puna capat propriilor dezastre experimentate asupra sufletului uman. Un mare actor, pe care sper sa il vad intr-o zi in rolul vietii sale. Are la activ deja aparitii si roluri bine apreciate in multe filme si amintesc doar Mamma Mia, The Important of Being Earnest (tot Oscar Wilde), Shakespeare in Love, Bridged Jones (ambele), The English Patient, Pride & Prejudice (comedii si drame) – dar rolul vietii sale inca nu a aparut! Ii doresc asta!
Si Ben Chaplin are o evolutie buna in acest film, atat cat i-a oferit partitura, insa in completarea exemplara a trioului, ca forta de echilibru intre Raul care corupe si Raul care se vinde coruptiei. Figura lui mistuita de talent si de focul creatiei incearca sa alunge demonii care pun stapanire pe Dorian Gray si Ben Chaplin reuseste sa ne convinga ca sufletul sau este zavorat in arta pe care o creaza eroul sau.
O pleiada de actori englezi excelenti intruchipeaza inalta societate londoneza in care evolueaza actiunea filmului si am remarcat-o pe Caroline Goodall (Lady Radly), pe care am urmarit-o in multe alte productii cinematografice bune.
Sub bagheta regizorala a lui Oliver Parker (de altfel, tot el a regizat si The Important of Being Earnest – 2002 – film pe care trebuie sa il caut neaparat), am urmarit un film caruia, poate spre nemultumirea unora sau altora, eu ii voi acorda nota maxima. Mai ales pentru ca mi-a restituit, sub o forma inedita, originala si plina de atmosfera, una dintre creatiile literare care mi-a aprins imaginatia din adolescenta si pana acum, cu acelasi farmec inepuizabil.
