Obsession (1976)
Regia: Brian De Palma
Distribuția: Cliff Robertson, Geneviève Bujold, John Lithgow
În zilele noastre nu se mai fac astfel de filme. De obicei, această propoziţie, atunci când se găseşte în cronica unui film, ar trebui să fie apreciativă. Nu în cazul filmului ‘Obsession’ al lui Brian De Palma. Filmul a fost realizat în 1976 şi se doreşte poate un omagiu, în orice caz datorează mult stilului de construire a acţiunii şi efectelor cinematografice ale maestrului Hitchcock. Un lucru lipseşte – elementul de noutate şi căutarea permanentă, caracteristice lui Hitchcock, care au făcut ca fiecare din filmele sale să fie diferit de cele precedente. „Obsession” este un film a la Hitchcock fără surprize. Şi mai rău, fără umor.
Ideea este interesantă şi „Obsession” ar putea fi unul dintre primele filme dintr-o lungă serie in care scenariul se joacă de-a identităţile, de atunci s-au mai adunat multe. Soţia şi fetiţa unui bogătaş american sunt răpite şi este cerută o răscumpărare grasă. Bărbatul (jucat de Cliff Robertson) decide să cheme poliţia şi povestea se transformă într-o tragedie când masina cu răpitorii, soţia şi fetiţa explodează în evenimentele care au urmat intervenţiei poliţiei. Eroul este copleşit de remuşcări şi culpabilitate pentru decizia sa de a chema poliţia mai degrabă decât să plătească răscumpărarea. Anii trec. 16 ani mai târziu, în acelaşi loc (într-o biserică din Florenţa, Italia) în care şi-a întâlnit prima dată soţia, se întâlneşte cu o tânăra de o asemănare izbitoare. Este atras de ea, relaţia se dezvoltă şi o cere în căsătorie. De fapt, aici sunt câteva dintre momentele cele mai bune ale filmului. Sunt multe întrebări şi puţine răspunsuri. Este eroul filmului cu adevărat îndrăgostit sau vinovăţia din trecut îl ghidează în acţiunile sale? Este atras într-adevăr de tânăra italiancă sau mai degrabă de amintirea soţiei decedate (rol dublu pentru Geneviève Bujold)? Poate trecutul să fie într-adevăr reparat atât de uşor?
Totul este aproape perfect cu întrebările, problema este cu răspunsurile şi modul în care acestea sunt date. Felul în care conflictul este rezolvat este previzibil în liniile mari. Există câteva surprize la final, ele nu schimbă esenţa intrigii, în schimb sunt necredibile şi scenele finale nu se susţin în fapte şi în psihologia personajelor. Pentru a prezenta faptele din trecut, regizorul Brian De Palma foloseşte o tehnică în interiorul flash-back-urilor care nu mi-a plăcut prea mult, probabil pentru că nu a fost construită bine vizual (nu pot spune mai mult, ar fi prea aproape de un spoiler). Tehnicile din filmele lui Hitchcock sunt refolosite intens, în special acompaniamentele muzicale, dar ele par desuete chiar şi pentru mijlocul anilor ’70. Acelaşi lucru pentru jocul majorităţii actorilor, în special al personajului principal interpretat de Cliff Robertson. Excepţia este Geneviève Bujold, prezenţa ei este misterioasă şi distinsă, ea este cea pe care maestrul Hitchcock ar fi inclus-o imediat în distribuţia unuia dintre filmele sale.
„Obsession” nu reuşeşte, în opinia mea, în primul rând pentru că încearcă să explice prea mult. Cred că mai puţine explicaţii şi mai mult credit acordat spectatorilor pentru a completa detaliile lipsă ar fi făcut mult bine acestui film ambiţios, dar problematic în execuţie.
