Le dossier 51 (1978)
Regia: Michel Deville
Distribuția: François Marthouret, Claude Marcault, Philippe Rouleau
Cel mai bun omagiu pe care îl putem aduce unui cineast dispărut este să-i vedem sau să-i revedem filmele. Asta este ceea ce am făcut în ultimele săptămâni, de când am aflat că Michel Deville nu mai este printre noi. În filmografia regizorului francez care a murit la 16 februarie, ‘Le dossier 51’ este considerat un vârf al creației sale. Pe bună dreptate. Este un film excelent făcut, bine scris (adaptând un roman de Gilles Perrault), jucat cu profesionalism de o echipă de actori din care lipsesc vedetele (ceea ce este un avantaj) și foarte original că mod de exprimare. Subiectul este foarte modern și actual și astăzi. Aproape că am putea spune că este vorba despre un film distopic. Michel Deville a descris pe ecran o lume în care indivizii se află sub urmărire permanenta, cu multe decenii înainte ca termeni ca ‘stat paralel’ sau ‘societate de supraveghere’ să fi intrat în lexiconul politic. Desigur, tehnologia a evoluat, dar tocmai detaliie legate de tehnicile de urmărire ‘avansate’ ale anilor ’70 dau filmului un aer de retro-anticipație. Dacă ar fi fost realizat astăzi, ‘Le dossier 51’ ar fi putut candida pentru Premii César (și ar fi un film prea bun pentru Premii Oscar) fără să fie nevoie să fie schimbat nici măcar un cadru.
Tematica nu era complet inedită în peisajul cinematografic al anilor ’70. O abordaseră deja alti cineaști, cel mai celebru exemplu fiind ‘Conversația’ din 1974 a lui Francis Ford Coppola cu Gene Hackman în rolul principal. Nu ezit să susțin că ‘Le dossier 51’ este un film de același calibru. Eroul principal este un diplomat francez pe nume Dominique Auphal care este detașat la sediul unei organizații internaționale cu sediul la Luxemburg. O organizație secretă și fără nume încearcă să-l racoleze și în acest scop construiește în jurul său o rețea întreagă de agenți și un aparat de supraveghere cu cele mai recente cuceriri ale tehnicilor conspirative din anii aceia. Auphal primește numele de cod 51, iar soția sa va fi 52. Țelul întregii acțiuni va fi să găsească punctele slabe ale caracterului sau umbrele biografiei sale în așa fel încât ’51’ să poată fi șantajat și racolat. Nimic nu este economisit și niciun scrupul nu stă în calea ‘serviciilor’. Iar cine scormonește, găsește ceva, chiar când este vorba despre cel mai integru și mai devotat diplomat.
‘Le dossier 51’ este filmat în stil pseudo-documentar. Văzut astăzi putem trăi senzația că arhivele misteriosului serviciu secret s-au deschis după aproape o jumătate de secol. Sunt prezentate fotografii, benzi sonore și secvențe filmate cu aparat de filmat camuflat care fac parte din dosar. Cam pe la mijlocul filmului acestea sunt intercalate cu secvențe filmate din perspectiva agenților însărcinați cu urmăririle și a celor care interoghează martorii din jurul lui Domique Auphal, a familiei și a oamenilor din trecutul său. Folosirea procedeului ‘aparatului de filmat subiectiv’ (astăzi numit filmare point-of-view POV) nu era complet nou, dar Michel Deville îl folosește în mod extensiv și integrează scenele filmate astfel cu celelalte ‘documente’ din dosar. Rezultatul este efectiv și expresiv. Urmărim cu sufletul la gură destinul eroului care apare mai ales în fotografii și înregistrări pe bandă de magnetofon. Atât cei urmăriți cât și urmăritorii – agenții, informatorii și atotputernicul șef (‘Jupiter’) sunt desemnați cu numere sau nume de cod. În fapt, cele câteva scene în care apar cei care supraveghează destinele eroilor spre sfârșitul filmului sunt scenele cele mai slabe. Polițiștii fără față sunt cei mai eficienți și mai de temut. Victimele, subiectele supravegherii pot fi eroi în filmul realizat acum 45 de ani sau poate fi oricare dintre noi astăzi.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.arte.tv/fr/videos/001785-000-A/le-dossier-51/)
