Black Panther (2018)

Black Panther (2018)
Regia: Ryan Coogler
Distribuția: Chadwick Boseman, Michael B. Jordan, Lupita Nyong’o, Danai Gurira, Martin Freeman

Ryan Coogler reușește cu ”Black Panther” ceea ce niciun alt film al acestui gen nu a reușit: să nu se piardă în nimic din ceea ce nu contează și să fie exact ceea ce ar trebui să fie o transpunere cinematografică a benzilor desenate, cu toate problemele morale care se ridică în acestea.

După moartea tatăl său (în ”Captain America: Civil War”), fiul său, T’Challa este încoronat drept noul rege al Wakandei, un tărâm „ascuns la vedere” în inima Africii, unde putem vedea progresul tehnologic așa cum ar trebui el să arate, cu tehnologii, în acest caz bazate pe virbranium, încadrate în mediul natural care rămâne respectat, nepângărit, admirat.

În rolul noului rege, Chadwick Boseman este demn, rezervat, dar ferm. De asemenea, acest T’Challa iese din clișeul eroului a cărui parte sentimentală este ascunsă, el lăsându-le pe sora și generalul lui să facă glume pe seama a ceea ce simte pentru iubita sa, Nakia (Lupita Nyong’o).

”Black Panther” a surprins cam tot pachetul necesar satisfacerii unui fan al genului, dar și al unui spectator curios.

După ce Wakanda îi este prezentată spectatorului în detaliu, cu o istorie a ei, cu un joc contrastant de imagini pe parcursul întregului film- un joc mitic-futurist-, ”Black Panther” aduce în prim-plan o zonă de tip James Bond. T’Challa, Nakia și generalul Okoye  (Danai Gurira) ajung într-un cazino secrete din Coreea de Sud pentru a-l împiedica pe Klaue să-i vândă unui afacerist american vibraniu pe care îl furase din Wakanda.

Îmbrăcați elegant, cei trei ajung în urmărirea clasică, dominată de împușcături și explozii, dar cu niște culori vibrante și cu detalii specifice benzilor desenate (sau desenelor animate), cum ar fi că Nakia rămâne doar în scaunul mașinii, restul dezintegrându-se în urma unei explozii, sau cu Pantera Neagră care întoarce o mașină zgâriind asfaltul cu gheara.

Când s-a ajuns la urmărirea asta,  m-am păcălit crezând că plotul va rămâne undeva în zona asta, în care Klaue, dușman vechi al wakandezilor, este urmărit, și în care T’Challa va avea o serie de conflicte cu agentul CIA, Everett K. Ross (jucat cu mult umor de Martin Freeman), legat de custodia infractorului.

Totuși, în cele din urmă Michael B. Jordan este cel care interpretează pericolul real, prin personajul Erik Killmonger, ale cărui legături cu Wakanda nu sunt intuite. Prin intermediul lui Killmonger și a poveștii sale, ”Black Panther” trece într-o zonă în care mizele morale sunt imense. Se pun probleme de a alege între izolaționism și intervenționism, între dreptate și răzbunare, între datorie politică și conștiință politică, între datoria față de apropiați si datoria față de țară. De asemenea, ca o notă, probabil pentru a se alinia și mai mult temelor care se dezbat în America actuală, în ”Black Panther” femeile predomină: savantul care se ocupă de laborator este femeie, generalul și corpul principal al armatei este alcătuit din femei, spionul care îl salvează pe T’Challa este, de asemenea, femeie.

Venind în Wakanda după o viață specifică persoanelor de culoare în SUA, Killmonger, care ajunge pentru scurt timp rege (nu are sens să fac spoilere ce și cum), își dorește ca țara să se descopere celorlalte, să își arate puterea, tehnologia avansată și să îi îngenuncheze pe cei aflați la putere. T’Challa, pe de altă parte, vrea, după modelul tatălui său, să își protejeze supușii ș să nu poarte războaiele altora. Killmonger îl întreaba la un moment dat, cum de ceilalți africani, din afara Wakandei, care au apărut pe același continent,nu sunt tot frații lor, iar T’Challa nu știe să răspundă.

În ”Amazing Fantasy 15” din 1962, Peter Parker afla că „odată cu marile puteri, vin mai responsabilități”. Asta învață și Pantera Neagră, într-un mod în care aproape își pierde viața, familia și țara. Toată acțiunea filmului construiește în fostul prinț, calitățile necesare pentru a fi rege.

Nu vreau să dau foarte multe detalii legate de plot pentru că aș distruge o bună parte din entuziasmul celui care vrea să vadă filmul, așa că lăsându-l deoparte, pot să spun că mă aștept ca ”Black Panther” să fie nominalizat la Oscarurile din 2019 pentru costume- bine, nu am de unde să știu ce mai apare. De la hainele de zi cu zi ale wakandezilor, la armurile femeilor-soldați din garda regală, la costumul lui T’Challa și până la rinocerii în armuri folosiți în luptă, costumele, integrate în peisajele africane, și muzica de fundal, crează o epopee cinematică în care miticul și tehnologia se întâlnesc la „jumătatea drumului”. Apropo de soundtrack, muzica este exact ce trebuie, când trebuie, cu piese de la artiși africani precum Sjava Yugen, până la americanul Kendrick Lamar.

Așadar, estetic vorbind, ”Black Panther” stă extraordinar, iar temele pe care le tratează îl fac să nu fie un simplu spectacol vizual sau o desfășurare de forță a ceea ce înseamnă tehnologia. Filmul lui Coogler se debarasează de clișeele specifice peliculelor din această zonă, fiind o desfășurare de forțe vizuale, tematice, atingând totodată, cel mai fidel de până acum, specificitatea benzilor desenate- există un anume sentiment de apartenență la acel gen.

Nota: 9,5/10