Arthur Newman (2012) – Lumea lui Arthur Newman
Regia: Dante Ariola
Distribuția: Colin Firth, Emily Blunt, Anne Heche, Lucas Hedges
Ce faci când nu ești mulțumit cu propria viață? Partenera lui Arthur Newman ne oferă soluția: If you don’t have a life, get someone else’s, iar cei doi protagoniști, Arthur (Colin Firth) și Mike (Emily Blunt), ne arată că este mult mai ușor să furi identități decât să-ți trăiești viața!
Wallace, un tip chibzuit, încalcă orice regulă și pornește la drum, în căutarea împlinirii unui vis mai vechi, cel de a deveni instructor de golf. Soluția pentru îndeplinirea acestui vis? O nouă identitate, un nou nume, dar, din păcate, aceeași persoană! Nemulțumit de viața lui și de relația cu fiul, Wallace consideră benefică fuga, fără să ia în considerare schimbarea. Însă, inevitabil, viața își urmează cursul obișnuit și schimbarea vine sub forma unei tinere neajutorate, care devine repede însoțitoarea lui într-o călătorie plină de peripeții.
Pe parcursul vizionării filmului încercam să găsesc corelații pentru senzația de spaimă, resimțită la anumite cadre, în special cele cu Colin Firth în momentele sale de sinceritate maximă și conștientizare deplină a sensibilității și autismului de care dă dovadă în relația cu apropiații. Un exemplu de utilizare a acestui gen de efecte speciale poate fi găsit în filme precum Eden Lake (2008) și I Am Legend (2007), în momentele de nesiguranță și așteptare a pericolului.
Filmul, prezentat drept o combinație între dramă și comedie, îmi amintește, pe de o parte, de un road-movie, Two-Lane Blacktop (1971), datorită faptului că acțiunea se petrece în mare parte pe baza unui itinerariu prestabilit, având drept destinație visul suprem, dar și de multe alte filme fără un mesaj concis și constructiv. Scenaristul Becky Johnston a combinat o multitudine de teme – sinuciderea, criza de identitate, bolile psihice, instabilitatea emoțională, frica exteriorizării sentimentelor și negarea realității -, într-o dramă ce se vrea comedie, dar care nu-și atinge scopul. Momentele comice au fost puține și lipsite de fond. La un moment dat, chiar am avut impresia că realizatorii au încercat și o catalogare a persoanelor în funcție de fanteziile sexuale. Iar imaginea unui actor precum Colin Firth în anumite ipostaze îmi va dispărea cu greu din minte. Per ansamblu, ne confruntăm cu aceeași atitudine afișată de mulți regizori debutanți – încercarea de a demonstra publicului, în același timp, talentul regizoral, inovația și diversitatea subiectelor abordate, toate acestea având rolul, în mod normal, de a defini un artist, de a crea o personalitate complexă ce merită notorietate. În acest caz, efectul a fost unul contrar, amalgamul prezentat creând haos.
Realizatorii filmului sunt departe de statutul de titani ai cinematografiei; Dante Ariola se află ca regizor la primul său film de lungmetraj și încearcă o noutate în viziunea regizorală prin folosirea unor efecte speciale în momente cheie din evoluția personajelor, probabil în ideea prezentării unor mărci ale realismului magic (cadrul intim în care cei doi protagoniști împrumută pentru prima dată identitatea unui cuplu). Însă, aceste mecanisme nu reușesc decât să transmită o stare ciudată, creând impresia că personajul nu este vinovat pentru personalitatea, și deci pentru acțiunile lui, totul depinzând de o forță invizibilă, un intrus care apare în momentele cele mai frumoase pentru a dezechilibra personajul.
După succesul realizat cu The King’s Speech (2010), Firth a ales să joace în filme ’minore’ (Main Street-2010, Arthur Newman-2012 și Gambit–2012), proiecte ce-i scad din prestigiu. Colin Firth ne obișnuise cu imaginea de bărbat auster la prima vedere, dar sensibil și romantic în realitate, trăsături pe care le descoperim mai puțin în personajul Arthur Newman, acesta fiind mai degrabă inhibat și neinspirat în alegeri. Un personaj care pare să nu înțeleagă lumea în care trăiește, ce acordă prea multă atenție vieții, motiv pentru care toate forțele naturii complotează împotriva lui. În ceea ce privește relația cu ceilalți actori, se pare că Emily Blunt dă tonul, deoarece personajul ei deține de fapt carburantul necesar pentru motorul antic și ruginit, interpretat de Firth. Personajul lui Emily Blunt seamănă cu Nicole (Kelly Reilly) din Flight (2012), o tânără obsedată de ideea unei boli psihice ereditare; o fată care preferă să fure identități (à propos, a văzut cineva Identity Thief–2013 – presupun că nu există nici o legătură!) decât să-și accepte situația și să o înfrunte. Blunt e cunoscută pentru rolurile de tânără capricioasă, trăsătură prezentă din plin și la acest personaj. Iar figura actriței oferă credibilitate stării psihice precare cu care a fost înzestrată protagonista.
Într-o lume oportunistă, în care inadaptabilitatea reprezintă o problemă, iar bolile psihice cunosc o răspândire îngrijorătoare, Arthur Newman încearcă să ne învețe, în cele din urmă, că problemele trebuie confruntate, iar iubirea consumată, mai ales în scop vindecător. Ca film însă, nu reușește să ne convingă.
Notă: 6/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=skWwuywpbys’]
