Godard Mon Amour (2017) – Le Redoubtable
Regia: Michel Hazanavicius
Distribuția: Louis Garrel, Stacy Martin, Bérénice Bejo
Francezii au inventat cinematografia și americanii au transformat-o într-o industrie. Dacă Hollywood-ului îi place să facă filme despre Hollywood, de ce nu ar face și francezii filme despre cinematografia franceză? Mai ales dacă vorbim despre un regizor (Michel Hazanavicius) care a făcut deja un film de succes despre Hollywood („Artistul„). Iată abordarea lui îndrăzneață într-un gen care este surprinzător de nou pentru cinematograful francez – filme despre filme. „Le Redoubtable” este un efort îndrăzneț, deoarece subiectul este un an din viața unuia dintre cei mai controversați regizori de film din istorie – Jean-Luc Godard. Un artist și o personalitate complexă, care încă mai este printre noi, făcând filme și chiar comentând filmele făcute despre el.
Anul nu este nici el un an oarecare, ci 1968, unul dintre reperele din istoria secolului al XX-lea, o răscruce și în istoria Franței. Revoltele studenților care au atins punctul culminant în luna mai a acelui an au avut mai multe surse de inspirație – ideologii anarhiste și maoiste printre ele, dar și lucrări ale unor filosofi precum Jean Paul Sartre și, da, filme, printre care „La Chinoise” de Jean-Luc Godard. Regizorul francez își câștigase faima în deceniul anterior cu unele dintre cele mai cunoscute filme ale curentului „Nouvelle Vague” francez. Unele aveau deja ceva conținut ideologic, altele „doar” revoluționau (împreună cu filmele lui François Truffaut și câtorva alții) limbajul artei cinematografice. „La Chinoise” a marcat finalul acelei perioade și începutul alteia, o etapă mult mai orientată politic în creația sa. De asemenea, a marcat începutul relației care repede avea să se transforme în căsătorie cu Anne Wiazemsky (a doua căsătorie pentru Godard, după ce se căsătorise în 1961 pentru a divorța în 1965 de Anna Karina). Implicarea lui Godard în politică și căsătoria furtunoasă cu Anne sunt subiectele principale ale filmului „Le Redoubtable”.
Godard din film nu iese cu fața curată din această reevaluare istorică pe ecran, care se bazează pe romanul memorialistic al fostei sale soții. El apare ca un intelectual „gauchist” care se află de partea revoltei și urăște poliția, dar comportamentul și modul său de viață aparțin clasei pe care o disprețuiește. Ideologia lui pare mai mult anarhistă și destul de îndepărtată de realități. Nu înțelege căile totalitare ale idolilor săi Mao și Che și este uimit când „La Chinoise” este respins de ambasada chineză ca „artă reacționară” și i se refuză o călătorie de promovare în China. Participarea sa la revoltele din mai 1968 include discursuri confuze în sălile de întâlniri de la Sorbona, incluzând o tiradă cu o scandaloasă paralelă între evrei și naziști. Godard este, ca mulți alții înaintea lui, o victimă a unei revoluții în marș care își devorează idolii. În cele din urmă, el face alegerea potrivită, înțelegând că un artist poate servi mai bine revoluția prin intermediul artei și, pentru o vreme, arată mai bine cu aparatul portabil de filmat pe străzile din Paris în 1968 sau înființând colectivul Djiga Vertov, un fel de comună de cineaști activi din punct de vedere politic. Alegerile acestea vor duce la un alt impas, unul artistic, dar acest lucru nu face parte din povestea din acest film.
Mi-a plăcut „Le Redoutable”. Michel Hazanavicius folosește o tehnică pe care a aplicat-o deja cu succes în „Artistul” – prezentând o perioadă anterioară din istoria cinematografului cu instrumentele cinematografice specifice acelei ere. A adăugat chiar mai multe nuanțe, deoarece episoadele diferite sunt filmate în diferite stiluri adaptate conținutului. Vedem scenele cu Parisul pe baricade filmat cu camera de mână „Nouvelle Vague”. O călătorie cu mașina în care un amestec de regizori și actori vor avea parte de un discurs din partea șoferului despre gustul simplu în cinema al maselor, atât de îndepărtat de experiențele lor, este filmat într-o mașină statică, ca într-un film american din anii 30 sau 40. La culmea crizei domestice, coloana sonoră devine insuportabilă acoperind vocile iubitilor de dispută. Toate acestea sunt de fapt citate din filmele sale.
Louis Garrel a creat un Godard care oscilează între ego-ul său (meritat) și momente surprinzătoare de lipsă de încredere în sine, care gândește într-un mod ideologic și doctrinar, dar nu știe prea multe despre clasele pe care ideologia susținută de el ar trebui să-i servească, care își modelează viața și arta după politică și are puțina înțelegere sau răbdare pentru publicul său adulator. Relația cu Anne (Stacy Martin) este aproape permanent unidirecțională, o criză în evoluție încă de la început. Ambii actori își fac bine treaba și sunt plasați într-un mediu care aduce pe ecran în mod perfect perioada, pentru acei spectatori care au trăit-o, precum și pentru cei care nu se născuseră încă.
Concentrându-se pe politică și căsătoria furtunoasă dintre Jean-Luc și Anne, „Le Redoubtable” spune mai puțin despre filmele pe care le-a făcut – și 1968 a fost de fapt un an foarte prolific în cariera sa, la fel cum au fost cei trei sau patru ani care au urmat, în stilul documentar al muncii și deciziilor artistice colective în cadrul grupului Djiga Vertov. Singura scenă care-l arată la lucru este filmată un an mai târziu, sugerând faptul că, cel puțin pentru următoarea perioadă care urma să dureze încă o decadă, Godard a făcut o alegere. Între artă și revoluție, el a ales în mod explicit revoluția. S-ar putea că judecata finală despre această perioadă să nu fi fost pronunțată, iar acest film ar putea face parte dintr-o redeschidere a discuțiilor și mai important – readucerea filmele sale în atenția publicului. Godard este Godard și niciodată nu pare să accepte să se odihnească.
