Marguerite (2015)
Regia: Xavier Giannoli
Distribuția: Catherine Frot, André Marcon, Michel Fau, Christa Théret
‘Marguerite’ (2015), regizat de Xavier Giannoli, este unul dintre cele două filme realizate la interval de mai puțin de un an care se bazează pe fascinanta poveste a lui Florence Foster Jenkins, bogătașa americană soprană amatoare, care a devenit celebră și ridicolă pentru costumele ei de spectacol extravagante și pentru anti-talentul de a cânta. Cariera ei în cercurile sociale și ale boemei din New Yorkul anilor ’20-’40 ridică multe semne de întrebare despre cine și cum apreciază arta, despre legătură dintre bani și cultură, despre adevăr în arta, în dragoste și în viață. Paradoxal, cinematografia a ignorat-o până acum câțiva ani, dar atunci când a ajuns la ea au apărut două filme la interval de un an. Am văzut ‘Florence Foster Jenkins’, filmul american biografic regizat de Stephen Frears în 2016 la puțin timp după lansarea lui. Un film bun, cu Meryl Streep superba că de obicei și Hugh Grant poate în cel mai bun rol al carierei sale. Acum abia am ajuns însă la ‘Marguerite’ și dacă filmul lui Frears era bun, cel al lui Giannoli este foarte bun.
Scenariul scris de Giannoli împreună cu Marcia Romano plasează acțiunea în Franța din anii de după Marele Război. Societatea burgheză și aristocratică franceză încearcă să supraviețuiască și să-și continue după război viața de lux bazată pe valori conservatoare patriotarde, dar întregul sistem este pus la încercare de mișcările politice și artistice radicale. Încep ‘les années folles’ cu un stil de viață de parcă nu exista ziua de mâine și cu contestările artistice dadaistă și avangardistă. Marguerite Dumont (numele este împrumutat din filmele fraților Marx) este o aristocrată bogată care este îndrăgostită de soțul ei (care o înșală) și de muzică. Patronează serate muzicale cu scopul nobil de a strânge donații pentru invalizii de război. Problema este că pasiunea ei pentru muzică nu se limitează la ascultat și organizat serate private, ci se extinde la recitaluri vocale cântate de ea. Și este stridentă și complet afonă.
Când ea cântă,copiii se ascund sub mese, soțul simulează pene de automobil pentru a evita să-i asculte vocea, iar cei prezenți râd discret și aplauda frenetic la final. Vor să profite de banii ei? Vor să o menajeze și nu îndrăznesc să-i spună adevărul? Probabil că ceva din toate acestea. Un grup de tineri artiști anarhiști publică o critică entuziastă (în definitiv Marguerite este și originală și pune și pasiune în ceea ce face). O dezastruoasă interpretare a Marseillezei se încheie cu excluderea din cercurile aristocratice, dar dorința de a da un recital cu public adevărat se amplifică. Zidul de minciuni din jurul ei continuă să o protejeze, ba chiar să o încurajeze. Majordomul devotat și soțul pocăit o susțin, este angajat pentru a o pregăti, după ce este șantajat să tacă, un mare cântăreț de operă trecut de piscurile gloriei. Recitalul public are loc. Finalul este diferit decât cel din viața eroinei și din filmul american biografic, dar nu este nici aici unul fericit.
Perspectiva franceză a filmului permite autorilor să introducă elemente care nu există în varianta americană, fidelă biografiei lui Florence. Atmosfera excentrică a ‘anilor nebuni’, excelent reconstituită în film, face ca anti-talentul muzical al lui Marguerite să poată fi încadrat ca una dintre multele sfidări artistice lansate în acea perioadă de avangarde, de la dictarea automata dadaista la ‘Fântâna’ lui Marcel Duchamp. Tratamentul aplicat de Xavier Giannoli eroinei sale este mai dur decât cel pe care Stephen Frears îl aplică lui Florence în filmul său. Confruntarea lui Marguerite cu adevărul este aproape violentă. Întrebările despre relativitatea adevărului și necesitatea de a-l poziționa că valoare absolută rămân deschise. Catherine Frot realizează în acest film cel mai bun rol al carierei sale. Marguerite a sa este pasionată, sensibilă, naivă, îndrăgostită. Michel Fau este formidabil în rolul cântărețului și profesorului de canto Atos Pezzini, iar Denis Mpunga crează și el un rol memorabil intepretându-l pe devotatul majordom Madelbos. Întreaga producție are stil și calitate. ‘Marguerite’ este o experiență cinematografică care nu trebuie ratată, un film frumos și interesant, o intepretare rafinată a poveștii lui Florence Foster Jenkins, care ne face să continuam să ne gândim după sfârșitul vizionarii la întrebările pe care le pune despre artă și adevăr.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
