Kuroi ame (1989)
Regia: Shôhei Imamura
Distribuția: Yoshiko Tanaka, Kazuo Kitamura, Etsuko Ichihara, Shôichi Ozawa, Norihei Miki
Se întâmplă că am văzut și scris despre un număr de filme din genurile ‘sfârșitul lumii’ și ‘post-apocaliptic’ în ultima vreme. Majoritatea erau distopii și/sau filme în care s-a investit mult în efecte speciale care să imagineze sfârșiturile posibile ale lumii așa cum o cunoaștem și ceea ce se va întâmpla după aceea cu supraviețuitorii. Am uitat însă că omenirea a avut parte cu mai puțin de 80 de ani în urmă de o mostră (în termeni cinematografici am putea să numim evenimentul un ‘trailer’) a Apocalipsei. Mi l-a reamintit filmul ‘Black Rain’ (titlul în limba japoneză este ‘Kuroi ame’) realizat în 1989 de regizorul japonez Shohei Imamura, care descrie distrugerile imediate cauzate de prima bombă atomică din istorie folosită într-o zonă super-populată la 6 august 1945 la Hiroshima și efectele pe termen lung ale exploziei nucleare asupra destinelor supraviețuitorilor expuși la radiații. Este un film puternic și emoționant care combină multe din cele ce se poate spune despre acest eveniment traumatic. Este un document, manifest, analiză istorica și critică sociala despre felul în care supraviețuitorii au fost tratați în societatea japoneză post-belica. Din perspectiva victimelor, cele întâmplate atunci la Hiroshima au reprezentat sfârșitul lumii pe care-o cunoscuseră până atunci, iar traumele fizice și psihice aveau să le marcheze tot restul vieților.
Acțiunea filmului începe în dimineața zilei de 6 august 1945 în împrejurimile Hiroshimei. Cunoaștem personajele principale, membri ai unei familii japoneze obișnuite. Shigematsu Shizuma este funcționar și se suie într-un tren spre oraș. Nepoata sa (fiica fratelui), Yasuko, rămăsese într-un sat alăturat pentru a ajuta familia la mutat. Deodata se produce explozia, care este numită de-a lungul filmului ‘fulgerul care ucide’. Orașul este distrus, mii de oameni sunt arși de vii instantaneu, alții au arsuri și răni cumplite. Toți sunt iradiați. Bărbatul și soția lui vor fi expuși direct dar vor supraviețui. Yasuko va fi doar stropită de ploaia neagră, radioactivă. Teoretic ar fi fost mai puțin expusă. Un salt în timp cinci ani mai tărziu. Victimele încearcă să-și refacă viețile, dar spectrul bolilor cauzate de radiații amenință în permanență, iar prezența lor în zona catastrofei devine o stigmă care îi împiedică să se reîncadreze în societate. Yasuko, în pofida frumuseții sale, nu reușește să se mărite căci toți pretendenții și familiile lor se tem să-și lege viețile de cei ale căror destine și sănătate fuseseră marcate de explozie, suspectând că se vor îmbolnăvi sau că au devenit infertili.
Scenele care descriu distrugerea cauzată de bombă sunt haotice și halucinante. Contrastul cu viața aparent liniștită și ordonată, dominată de ceremonialitatea relațiilor de sociale și de familie japoneze este stringent. Sub aparențe însă se acumulează tensiunile. Familia trăiește sub teroarea bolii și se confruntă cu prejudecățile și temerile celor din jur. Într-o familie vecină, un soldat întors de pe front se confruntă cu post-traumele cauzate de violența la care a fost martor pe câmpul de luptă. Shohei Inamura a ales să filmeze ‘Black Rain’ în alb-negru. Este o alegere inspirată care tine de conținut și de tradiția cinematografică. În alb-negru erau filmate jurnalele cinematografice din 1945, și reconstituirea de coșmar a Hiroshimei și a periferiilor sale imediat după explozie se integrează în mod firesc și întărește valoarea documentară așa cum este redată. Folosirea peliculei alb-negru amintește în plus filmele lui Yasujiro Ozu, maestrul cinematografiei japoneze postbelice, ale căror povești sunt situate în aceiași perioadă istorică. Inamura a fost asistenul lui Ozu în acei ani, dar a încercat și a reușit să se rupă de tradiția mentorului, după ce învățase multe dintre secretele meseriei de la el. Majoritatea filmelor sale arată diferit și au tematici foarte depărtate de cele ale filmelor lui Ozu. Aici însă Inamura renunță la distanțare și împrumută de la Ozu multe procedee, de la critica socială filtrata și expusă printr-o poveste de familie până la cadrele de interior și exterior filmate cu camera statica și în alb-negru. Alegerea actorilor este și ea în stil Ozu, cu frumoasa și angelica Yoshiko Tanaka în rolul tinerei devotate și cu Kazuo Kitamura în complexul și interesantul rol al unchiului. Unele dintre filmele cunoscute ale lui Ozu prezinta relații de familie similare (de obicei intre fiică și tată).
Shohei Inamura s-a concentrat asupra criticii sociale, dar nu putem să nu vizionăm și să interpretam filmul ca pe un film anti-război. Avem de-a face cu o societate care încearcă să uite și care nu discută niciodată despre responsabilitate. Neglijarea până la stigmatizare a supraviețuitorilor face parte din aceiași psihoză colectivă traumatică. Buletinele de știri punctează zilele și serile eroilor și scurgerea timpului pentru spectatori. Un alt război începuse, cel din Coreea, și politicienii nu ezitau să fâlfăie amenințarea nucleară. Omenirea nu părea să fi învățat nimic. Filmul a fost făcut la 40 de ani de la evenimente, de atunci au mai trecut peste 30 de ani. Spectrul apocalipsei atomice amenință din nou. Greu să considerăm acest film altfel decât ca încă un avertisment.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
