Synonymes (2019)
Regia: Nadav Lapid
Scenariul: Nadav Lapid, Haim Lapid
Distributia: Tom Mercier, Quentin Dolmaire, Louise Chevillotte, Olivier Loustau
Film prezentat in ultima seara a Festivalului de Film Israelian Bucuresti 2019.
Intalnind o cunostinta la vizionarea peliculei ”Sinonime”, aceasta mi-a spus : “vezi ca e un film ‘naspa’, i-au dat Ursul de Aur pentru ca e antisraelian, a fost o decizie politica”.
Nu-mi pierd timpul comentand persoana si sentinta emisa, mai bine sa vorbim despre acest film!
Am cunoscut un psihiatru israelian de origine romana, Michael Segal se numeste si i-am citit cartea “Psihiatrii de pe strada Fenix”, aparuta la Editura Curtea Veche in 2011.
In cartea sa, medicul psihiatru Segal vorbeste si despre post-traumele datorate ciclului de pregatire in armata israeliana (3 ani baieti si 2 ani fete), razboaielor, actiunilor intifadei…Spre deosebire de câmpul practic pe care il are la dispozitie psihiatrul din Romania insa, Israelul ofera din pacate si astfel de cazuri specifice. Cazurile soldatilor sau ofiterilor – cu numitorul comun: post trauma grava! Cum sa ramana sanatos delicatul mecanism al creierului uman terifiat de astfel de experinte! Ca sa nu mai vorbim despre post-traumele supravietuitorilor lagarelor de concentrare, transmise si generetiilor ce ce i-au urmat. Ori, mesterul sef este psihiatrul… grea responsabilitate, grea munca!
Israelul nu este o tara usoara, armata isi pregateste temeinic cetatenii pentru a o apara… Tara, granitele ei, parintii, sotii sau sotiile, copiii, prietenii. Tinerii care nu corespund din punct de vedere medical conditiilor impuse de incadrarea in pregatirea pentru una din armele considerate de elita, sufera uneori o cadere din punct de vedere psihologic, mandria lor este ranita, dar se incadreaza in pregatirea si activitatilor conexe si necesare armatei. Si fiecare isi face datoria, fiecare acolo unde este repartizat. O datorie care uneori traumatizeaza (mai usor sau mai puternic) creierul.
Defularea vine la incheierea stagiului militar, cand majoritatea celor liberati alege sa calatoreasca prin lumea larga: pe de o parte – unii – pentru a evada din experientele dure care au transformat baietii in barbati luptatori si fetele in femei luptatoare, pe de alta parte – altii – pentru a incerca sa nege starea traumatica care s-a instalat in creierul lor si nu in cele din urma, unii pentru a castiga o experienta globala intr-o lume altfel decat caminul lor – Israel. Dupa aceste calatorii… dupa sase luni sau dupa un an, tinerii se intorc deobicei acasa, intra sa invete la universitati sau se incadreaza in servicii diverse.
Cu unii dintre ei insa, este nitel mai complicat, psihicul lor a cazut si rataceste in zone tenebroase, ajung sa-si renege radacinile si ajung catre negarea identitara, uneori catre dezintegrarea profunda psihiatrica.
Si iata, tocmai negationismul identitar reprezinta in opinia mea cheia in care trebuie vazut, descuiat si analizat acest film.
“Am venit pentru a fugi”spune Yoav, insa nu este de fel de usor sa fugi de tine insuti, de ceea ce esti, de ccea ce ai acumulat ca experienta de viata si mai spune Yoav “o sa fiu francez”, insa nu este de fel usor sa iti impui si sa reusesti sa accezi catre acel altcineva si altceva decat acela care esti in fibra ta.
Impresionanta maniera suprarealista in care trateaza Lapid drama acestui tanar care navigheaza prin peisajul parizian invaluit in galbenul sau trenchcoat primit de la proaspetii sai prieteni-salvatori Emile si Caroline. Ciudatul ‘Canar galben’ in demersul sau sustinut de a deveni francez recita cu inversunare si orice prilej nesfarsite insiruiri de cuvinte sinonime plecand de la o baza si memorate din dictionarul proaspat sterpelit dintr-o libarie, dar aceste mantre nu il sustin… niciunde nu-si gaseste locul. Si niciunde nu se redescopera. Campul… mitraliera… imagini si sunete dezgropate dintr-o memorie ce se vrea a fi stearsa, o memorie care continua sa ii aminteasca de drama eroului troian Hector, care desi stie ca va fi invins in lupta de catre Ahile, continua sa lupte.
Toate zbaterile lui Yoav sunt taiate feliute-feliute si puse pe lamele sub ochiul puternic al unui microscop psihologic. Starile prin care trece, eforturile de supravietuire cu costuri minime intr-un Paris nepasator, relationarea lui cu prietenii Emile si Caroline, intersectia cu un alt tanar israelian Michael (cu o identitate precisa, insa debordand cu supramasura tocmai din nevoia de a-i fi recunoscuta de catre ceilalti aceasta identitate), experientele privind incadrarea intr-o posibila forma de munca-angajare, din nou recitativul maniacal al cuvintelor franceze. Ca sa nu mai vorbim de atat de puternicele scene suprarealiste ale prestatiei lui Yoav in calitate de model nud pentru fotografiile unui excentric ţăcănit si pervers. Povestile scrise de Emile, povetirile istorisite de catre Yoav, partiturile interpretate la oboi de catre Caroline…pendularea intre arta, literatura si alte forme culturale…Yoah pluteste pe o mare de durere, depresie si neimplinire. Nu este usor sa nu mai fii ce ai fost si sa nu resusesti sa devii ce ti-ai propus. Pentru ca nu exista sinonimie ?Sau poate pentru ca exista? Ce face de fapt Nadav Lapid – scenarist si regizor – cu personajul sau Yoav? Si ce face cu noi, spectatorii? Vom descoperi raspunsul posibil, pasind mai departe alaturi de Yoav, in ruperile de actiune si sacadarea momentelor din viata personajelor propuse… un policier-psihologic sa zicem, pentru ca suntem in cautarea unor raspunsuri in mijlocul unei intrigi atent elaborate. O intriga densa, cu note si sunete tragice, care se cromatizeaza la un moment dat intr-o aura comica (fara sa ii lipseasca insa si tente cenusii-amare).
Vorbesc despre gaselnita lui Emile intru ajutorarea prietenului Yoav. O casatorie de coniventa intre Caroline si Yoav, pentru ca acesta sa devina cetatean francez.
“Sarman canar, ti s-a parut/Ca zarile ti s-au deschis/Dar n-a fost doar, decat un vis”, pentru ca pe drumul devenirii sale franceze, Yoav trebuie sa frecventeze cursurile speciale pentru cei ce doresc sa acceada la statutul de cetateni francezi. Cursuri informative de istorie, de legislatie, etc, etc. Hilare, mai precis tragi-comice scenele in care studentii acestor cursuri invata cuvintele si intoneaza melodia imnului national francez, La Marseillaise, insa cireasa de pe tort se instaleaza atunci cand sinonimul israelian interior al lui Yoav, isi scoate capul alaturi de sinonimul francez exterior si impreuna intoneaza pe melodia imnului francez, cuvintele de la Hatikva, imnul national israelian.
Prin urmare, azi, in contextul globalizarii pe de o parte si al nationalismului excesiv cu gheare ascutite de multe ori, pe de alta parte – vorbim despre antonimie la nivel exterior si pe verticala.
Insa la nivel interior, individual, pe platforma umana orizontala, putem sa apreciem ideea de sinonimie. Israelianul X – cetatean israelian, poate fi sinonim cu acelasi X – devenit cetatean francez, daca radacinile sale sunt sanatoase si bogate si stramutate in noul pamant, se imbogatesc cu tot ce are bun de oferit ca hrana noul loc. Si daca omul X – cetateanul lumii vindecat de traumele acumulate, se va intelege si se va accepta si se va impaca cu el insusi.
Zic ca Nadav Lapid ne impartaseste cu multa prietenie si incredere in puterea noastra de a-l intelege, o experienta proprie de viata transpusa in personajul sau Yoav. Yoav, care alaturi de Emile si Caroline ne dau incredere in puterea tineretii curate si inteligente de a alege bine in viata intre sinonime si antonime. Si Lapid face acest lucru cu mare empatie pentru fiinta umana, pentru orice fiinta umana care a trait si traieste in tari/zone dificile de pe glob, dar care a stiut si va sti sa isi depaseasca propriile angoase si sa-si vindece traumele.
Un film care te face sa gandesti si o face intr-un mod creativ-original, trezind in spectator posibilitati de analiza subtila a unor realitatii atat contemporane, cat si de cand lumea – de fapt.
Trei interpreti tineri, de mare talent si forta de comunicare artistica.
Tom Mercier este frapant… silueta, corpul bine lucrat, chipul, ochii, disponibilitatea dinamica, dar si statica cand este necesar, comunica… comunica excelent cine este Yoav si ce vrea acesta sa intelegem din povestea lui de viata. S-a nascut la Tel Aviv si a crescut in Herzliya Israel (HaAretz – un interviu cu Tom Mercier pe care il numeste “The Rising Israeli Star”).
Pe Quentin Dolmaire interpretul lui Emil l-am vazut in filmul “Trei amintiri din tinerete” (2015), sub mana regizorului Arnaud Desplechin si in Synonymes face pereche buna cu Louise Chevillotte, interpreta Carolinei. De fapt toti acesti trei tineri actori evolueaza cu multa naturalete, dezinhibare si sunt iubiti de camera de filmat. Cinematografia semnata de Shai Goldman.
Si iata un interviu cu Tom Mercier, Quentin Dolmaire si Louise Chevillotte.
Filmul Sinonime a castigat anul acesta la Festivalul International de Film de la Berlin:
– « Ursul de Aur » – Best Film – Nadav Lapid
– Premiul “FIPRESCI” – Nadav Lapid
Si ma intorc la primul paragraf al acestei cronici si anume: ‘Intalnind o cunostinta la vizionarea peliculei ”Sinonime”, aceasta mi-a spus : “vezi ca e un film ‘naspa’, i-au dat Ursul de Aur pentru ca e antisraelian, a fost o decizie politica”. Si spun: acest film nu este unul anti israelian. Ci este unul despre autocunoastere, identitate si reconstructie psihologica post-traumatica.
Nota: 9/10
(sursă fotografii: IMDb.com)
