A Separation (2011) – Jodaeiye Nader az Simin
Regia: Asghar Farhadi
Distributia: Peyman Moadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Shahab Hosseini, Sarina Farhadi
Daca este sa privesti realitatea in fata, daca este sa fii mereu atent la ce se intampla in jurul tau, vei obserba ca viata familiala nu este decat o succesiune de imagini, de ganduri, de cuvinte si de actiuni, care curg simplu, cateodata mai repede, mai vijelios si mai palpitant, adeseori lin, monoton, fara actiuni intamplatoare si ciudate. Viata este, cum spuneam, simpla, chiar banala, impregnata uneori cu evenimente care ne abat de la cursul normal. O astfel de poveste de viata este si filmul iranian „A Separation”, despre care s-a vorbit mult pe la inceputul anului, cand a fost nominalizat si apoi a castigat premiul Oscar pentru Cel mai bun film strain. Iar aceasta poveste de viata este spusa frumos, arstistic, suficient de apasat pentru a impresiona, pentru a ne pasa ca spectatori de frantura de cateva zile din viata familiala a personajelor.
Filmul incepe insa chiar prin momentul final al unui cuplu-familie: un divort in fata unui judecator din umbra, care pune doar intrebarile cheie sau chiar tace, intentionat lasat in penumbra de catre regizor pentru a reliefa toate dezechilibrele familiale. Un divort dorit de ea pentru a pleca in strainatate (un mic derapaj de la politica interna iraniana, nu?) si pentru refuzul lui de a o urma, impreuna cu fiica adolescenta. Ne asteptam ca Simin sa plece, insa o frantura de vorba ne spune ca nu va pleca fara fiica ei, iubirea pentru ea este prea mare, iar aceasta a ales, momentan, sa ramana alaturi de tatal sau-Nader. Descoperim rapid ca acesta din urma are un alt motiv pentru care nu a plecat: trebuie sa il ingrijeasca pe tatal acestuia, suferind de Alzeihmer si aflat intr-o stare avansata de degradare psihica si fizica. Nu poate sa il paraseasca si trebuie sa se replieze dupa plecarea sotiei, sa continue sa munceasca, sa ii faureasca o educatie fiicei si sa ii gaseasca tatalui bolnav un ajutor zilnic.
Eroziunea familiei continua: Razieh, cea aleasa pentru a fi menajera partii ce-a mai ramas din familie, este o femeie credincioasa, cu un barbat violent verbal si inglodat in datorii. In momentul in care nervii fiecaruia dintre ei rabufnesc, apar si victime: copilul nenascut al lui Razieh moare, Nader este inculpat, apar discutii, certuri si o reorientare aparenta a filmului spre justitie si dreptate. Lucrurile nu sunt simple, de la cearta interfamiliala la inchisoare nu este decat un pas si pare ca intreaga lume are de suferit. Simin pare a fi atat veriga slaba a familiei, doar ea a determinat declansarea procedurii de divort si angajarea lui Razieh, dar si cea puternica: revine, incearca sa impace familiile, sa determine incetarea conflictului prin discutii sau negocieri abile.
Ca spectatori, suntem mereu in centrul acestei familii, suntem partasi la ceea ce li se intampla membrilor ei, camera se misca printre personaje si determina simpatie fata de unele dintre acestea sau indignare la actiunile altora. Familia iraniana nu ne este mult diferita, chiar daca observam cu usurinta anumite forme de traditie specifice (imi aduc aminte, zambind, de un fel de spovedanie si sfaturi acordate prin telefon lui Razieh, care ii determinau transant actiunile viitoare). In rest insa, un film frumos, care isi merita probabil loc in cinematografia de arta mondiala si, poate, si-a meritat si premiul Oscar primit in acest an.
Alte impresii: Raluk.ro, Klausen, Adina.
2 comments
si mie mi-a placut foarte mult filmul, e diferit fata de filmele iraniene cu care ne-am obisnuit pana acum. e in top 10 filme din 2011.
Oscarul fireste ca a fost determinat de motive oarecum ideologice: femeia musulmana, titulara propriilor decizii de viata, inclusiv a celor maritale. Acum, filmul poate fi vazut in fel si chip. Pentru unii e un fel de Moara cu noroc autohtona, caci evadarea nu este deloc asigurata(Simin nici nu crede in circumstantele de acolo-un loc nedeterminat, generic indicat drept strainatate, reusita efortului pare a -i fi asigurata mai degraba de obtinerea vizei), ci apare drept cauza conflictelor de care e strabatut filmul. Pentru altii, mai putini cunoscatori ai filmului iranian, e semn de modernitate, dar chiar si de modernizare a societatii, ceea ce nu este intru totul adevarat. Fahardi este influentat de Jafar Panahi, e suficient sa vedem Crimson Gold, pe langa celelalte filme cu problematica sociala.