Premières solitudes (2018) – Primele singurătăți
Regia: Claire Simon
Premières solitudes (2018), un portret tandru și totodată malițios, dincolo de clișee, al adolescenților de azi, este ultimul film documentar realizat de Claire Simon, prezentă la București în cadrul Festivalului de Film Francez. Claire este la prima vizită în România și ea reprezintă una dintre cele mai prolifice și totodată atipice realizatoare franceze contemporane, iar Retrospectiva din acest an a Festivalului îi este dedicată.
Inițial a fost atrasă de montaj, iar primele sale lungmetraje ca regizor, documentarele Coûte que coûte (1995) și Récréations (1992, lansat în cinematografe în 1997), au fost urmate de o alternanță între documentar și ficțiune – Ça brûle (2006), Les bureaux de Dieu (2008), Gare du Nord (2013). Revine la documentar în ultimele sale filme: în Le Bois dont les rêves sont faits (2015) filmează pădurea Vincennes ca pe un paradis pierdut dar accesibil, un loc unde fiecare își poate găsi refugiul și inventa propria lume utopică – ambele proiectate anul acesta în cadrul Festivaului de Film Francez. Le concours (2016), distins cu premiul pentru cel mai bun documentar la Veneția, pune în lumină procesul foarte selectiv de admitere la celebra facultate de cinema La Femis.
Claire Simon filmează oamenii care o înconjoară ca pe niște eroi de poveste și nu intervine în acest proces de explorare. Camera este prezentă foarte aproape, fiecare mișcare a persoanelor este perfect vizibilă și sesizabilă. Regizoarea menționa la sesiunea de Q&A de după proiecția Premières solitudes că inițial gândise cu totul altfel proiectul, însă odată ce a început să discute cu elevii și să observe tendința dată de ei, a menținut-o.
Premières Solitudes a fost creat la invitația orașului Ivry-sur-Seine, ca parte a parteneriatului educațional dintre liceul Romain Rolland din Ivry-sur-Seine și cinematograful municipal Le Luxy. S-a discutat nu numai între cursuri, ci chiar și în timpul orelor. Majoritatea discuțiilor au avut loc pe coridoare, pe o bancă sau pe un parapet cu vedere spre oraș, unde tinerii vorbesc câte doi sau trei despre pasiunile lor, despre viața de acasă și despre viitor. Există teamă de acesta pentru majoritatea dintre ei, însă, în ciuda unei vieți de familie de multe ori problematice, mulți dintre ei sunt optimiști.
Cei zece elevi care au participat la proiect descoperă pe rând poveștile celorlalți și pe măsură ce realizează, cum preciza și Claire Simon la finalul proiecției, că nu sunt singurii care au probleme și că lucrurile pot fi totdeauna și mai negre, că probleme lor nu sunt decât în centrul universului lor, încep să reflecteze altfel și să privească din altă perspectivă fiecare poveste. Frapant pentru Claire, și pentru audiență probabil în aceeași măsură, este modul în care tinerii vorbesc, modul în care se manifestă în ceea ce privește probleme pe care le au. Mulți dintre ei au avut parte de o maturizare forțată, de cele mai multe ori datorată divorțului sau neînțelegerilor dintre părinți, care apare într-un număr foarte mare de cazuri. Acesta afectează negativ viața copiilor, care se văd puși uneori într-o situație dificilă, de a alege uneori fără să vrea unul sau altul dintre părinți. Uneori nici alternativa nu este mai fericită, deși părinții nu sunt separași, nu reușesc că comunice nici între ei, nici cu copiii.
Poveștile lor moștenite le spun mai ușor unor străini, colegilor sau profesorilor, familia rămânând de obicei pe locul doi. Incapacitatea de a dialoga acasă conduce la multe probleme în viața de adolescent, dar mulți dintre ei și-au creat un cult al singurătății de care le este greu să se despartă. Un mod ciudat de a gândi în condițiile în care de obicei la vârsta aceasta nevoia de ceilalți este destul de mare, iar comunicarea este mai facilă. Sunt câteva paradoxuri pe care documentarul realizat de Claire Simon le explorează. A fi singur este un lucru bun sau rău? Ne putem descurca totdeauna singuri? Ce înseamnă nevoia de celălalt? Afectează viața de acasă perspectiva asupra viitoarei noastre familii? În ce măsură?
Câțiva dintre tineri au fost nevoiți să își schimbe domiciliul odată cu separarea părinților, din păcate nu într-o zonă mai bună. Astfel și-au pierdut locurile preferate de joacă, de plimbare, prietenii, inclusiv orașul în sine. Fiind nevoiți să locuiască la periferie nu acces rapid la multe dintre facilitățile Parisului, ceea ce este frustrant. Nu am putut să nu observ că sunt probleme pe care le au și tinerii și adolescenții din România, iar mulți nu au parte de șansa de a se exprima atât de liber nici față de colegii de clasă, nici față de profesori. Am putea extrage câteva elemente care ar deschide un astfel de drum și în liceele din România. Mai mult decât atât, alegerea unei specializări atât de devreme consider că este binevenită și în sistemul nostru de învățământ, bazat foarte mult pe acumularea de cunoștințe teoretice generale, în defavoarea unei practici pe un domeniu sau două.
Documentarul pare că pune în lumină un grup cinematografic terapeutic pentru tineri. Deși câțiva dintre ei merg și la psiholog, faptul că discută cu cei e vârsta lor și pot vorbi deschis despre prolemele pe care le au înseamnă foarte mult. Un adult ar privi cu siguranță altfel lucrurile, preciza și Claire Simon în cadrul discuțiilor, chiar dacă nu ar intenționa. Faptul că vine cu un alt bagaj social și emoțional înseamnă enorm în acest context. Mulți dintre tinerii din documentar provin din medii de clasă muncitoare, câțiva sunt copii ai imigranților de primă generație. Atmosfera este deseori destul de sumbră („Există o depresie de grup mare în clasă”, explică un student), dar tinerii reușesc să-și ridice moralul prin discuții libere, prin muzică sau prin ieșiri în oraș. Foarte interesant și mi-a părut și faptul că ei sunt conștienți de gravitatea problemelor pe care le au, de faptul că îi așteaptă probabil o viață dificilă și de faptul că mâine poate aduce ceva cu totul nou. Dincolo de problemele lor există speranță, există prietenie, există artă – de care câțiva sunt foarte aproape, prin care își pot elibera parte din tensiuni. Nu mi-am dat seama decât după minute bune că sunt tineri pe ecran, nu adulți, și la fel de surprinsă se declară și Claire Simon, care nu are pretenția să rezolve problemele expuse, ci să tragă poate un semnal de alarmă mai ales asupra rolului comunicării. Documentatul este deschis din toate punctele de vedere și ne face să reflectăm inclusiv asupra modului în care rolurile se inversează uneori, cu sau fără voie, și ne întrebăm unde sau când ne-am pierdut nu numai copilăria, ci și încrederea și dorința de a mai fi în preajma celorlați.
#Alorsondanse
Documentar integral aici: https://www.sddistribution.fr/film/premieres-solitudes/131
