Golden Exits (2017)
Regia: Alex Ross Perry
Cu: Emily Browning, Chloe Sevigny, Mary-Louise Parker, Jason Schwartzmann
În cadrul ediției de anul acesta a American Independent Film Festival, am avut ocazia de a urmări o dramă în coproducție americano-greacă, cu scenariul și regia aparținând lui Alex Ross Perry. Regizorul este cunoscut, cu predilecție, pentru câteva filme independente, dar și pentru contractul cu compania Disney, care i-a propus să adapteze franciza „Winnie Ursulețul”.
Amintind vag de peliculele lui Woody Allen, cu un fir narativ adeseori frânt de dialoguri bruște și personaje cu o viață mult mai tumultuoasă la interior decât la exterior, „Golden Exits” prezintă felul în care două familii din Brooklyn sunt zguduite de sosirea unei tinere australience în viața lor. Naomi (Emily Browning) este studentă și ajunge la New York pentru câteva luni, pentru a-l ajuta pe Nick (Adam Horowitz) să arhiveze „materialele” (cum insistă el să le numească – fiindcă nu sunt simple „documente”) aparținând socrului său decedat.
Ușor dezorientată și căutând încă răspunsuri despre cine este și ce îi place, Naomi intervine în viața de familie a lui Nick, cunoscându-le și relaționând diferit atât cu soția lui, Alyssa (Chloe Sevigny), cât și cu sora acesteia, Gwendolyn (Mary-Louise Parker). În alt plan, ea îl reîntâlnește pe Buddy (Jason Schwartzmann), pe care în cunoscuse cu ani în urmă, datorită prieteniei dintre mamele lor. Situația este diferită acum, fiindcă amândoi sunt mai maturi; Buddy este căsătorit cu Jess (Analeigh Tipton), iar familia lor este, la fel ca a lui Nick, marcată de reproșuri ascunse și drame interioare.
Atmosfera generală a filmului este marcată de spleen. Personajele gravitează într-o lume în care poartă titulaturi elevate (sunt terapeuți, arhiviști, ingineri de sunet), însă realizările din viețile lor sunt cât se poate de puțin remarcabile. Practic, impresia este că fiecare a devenit maestru în a-și rata viața și a suferi de nostalgia lui „ce ar fi fost dacă”. În acest cadru apare elementul-surpriză, sub forma unei tinere de 25 de ani, factor declanșator al frustrărilor multora dintre personaje. În timp ce soția lui Nick devine tot mai îngrijorată de prezența tinerei în viața soțului cu antecedente de aventuri extraconjugale cu fete având jumătate din vârsta lui, atât Nick, cât și Buddy, dezvoltă o fixație pentru Naomi – reflectând, însă, nu atât un interes real, cât o exprimare a propriilor frustrări și iluzii neîmplinite.
Dacă m-a frapat ceva la acest film, imaginile, cinematografia, și arta transmiterii unui mesaj subliminal au fost aspectele respective. Emily Browning reușește un rol caracteristic, de făptură eterică, parcă deprinsă din altă lume (a se vedea, pentru referință, „Sleeping Beauty” – film din 2011 în care aceeași actriță joacă rolul de tentație doar în aparență inocentă), care știe și poate mai mult decât transpare la început. O altă prezență scenică deosebită este cea lui Mary-Louise Parker, care „adoptă” personajul Naomi, încercând să-i ofere învățături de viață pe care le-a asimilat în urma propriei experiențe.
De văzut? Eventual, însă numai dacă vă aflați într-o pasă extrem de bună, care să vă împiedice să cădeți în depresie, sau, mai rău, să v-o adânciți. Există critici care au afirmat că lipsa de sens a vieților personajelor i-a motivat să „facă ceva”, însă eu nu am simțit, nici pe departe, vreun factor încurajator în această poveste fadă a unor destine prost administrate.
