9 Muses of Star Empire (2012)
Regia: Hark Joon Lee
Articol preluat de pe blogul Kool-ee-peach.com, cu acordul autorului.
Un regizor care descrie producţia sa ca fiind o comedie, însă numai eu ştiu câte batiste am stors în sală, nu poate fi decât sud-coreean. Nu discut cazul contrar, unde răspunsul nu poate fi decât: un regizor ratat.
Îl avem aşadar pe Hark Joon Lee, regizor (documentarist) sud-coreean, autorul a două filme: „Across Land, Across Sea” (2011) – o nominalizare Emmy în 2012, şi „9 Muses of Star Empire” (2012). Primul vorbeşte despre „frontieriştii” nord-coreeni, iar realizarea acestuia i-a luat aproape cinci ani, cel de-al doilea despre poate cea mai emblematică girls-band care a existat vreodată în Coreea de Sud, „9 Muses”. Dacă în cazul primului film, Lee s-a implicat într-o asemenea măsură încât a trecut fraudulos frontierele din Sud spre Nord şi viceversa de 12 ori, la „9 Muses of Star Empire” a filmat aproape un an, timp în care s-a aflat aproape în permanenţă în intimitatea fetelor. Dintre toate companiile producătoare de astfel de grupuri, Star Empire a fost singura care a acceptat realizarea acestui film, ba mai mult, dând dovadă de un vizionarism demn de apreciat i-a şi pus lui Lee o condiţie: „numai dacă le vei manageria chiar tu pe toată perioada filmărilor”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Eu personal l-aş invita pe Lee să filmeze în zonele noastre defavorizate, preponderent miniere, cu condiţia să le revitalizeze… Pentru sănătatea termenilor să spunem că Lee este foarte stăpân pe determinatorul de genuri cinematografice, motiv pentru care face foarte clar distincţia între primul şi cel de-al doilea documentar realizat: „Aşa că de această dată am vrut să am de-a face cu un subiect mai luminos, şi am ales să mă concentrez pe K-pop”.
K-pop. Sincretici ca mai toţi asiaticii, sud-coreenii s-au grăbit să îi dea şi un nume acestui gen de recrutare de băieţi şi fete, care pe unii dintre noi îi vor trimite cu gândul la boys/girls-band-uri gen „Spice Girls”, „NKOTB” sau „Pussycat Dolls”, ca să amintesc trupele cu cei mai numeroşi membri, şi aşa s-a ajuns la K(oreean)-pop. Dacă trupele europene de pop ne-au obişnuit de la Beatles şi Beach Boys la NKOTB şi Pussycat Dolls cu o formulă de 4-5, respectiv 5-6 membri, K-pop-ul începe calculul de la 9 în sus, dintr-o feroce cupiditate: nu ne permitem să pierdem niciun marker. Cu alte cuvinte, dacă Eric Clapton, Jeff Lynne, David Bowie sau Elton John ar fi fost recrutaţi în Beatles şi Fergie, Ciara sau Britney Spears în Pussycat Dolls cohortele de fani, şi în consecinţă şi vânzările ar fi întrecut orice aşteptări. Star Empire nu doar că a inventat „9 Muses”, dar a făcut-o cu totală responsabilitate, blindaţi atât la capitolul legal, cât şi la cel psiho-sociologic, prin urmare, la sfatul specialistului angajat în echipă au hotărât că, pentru a acoperi toate gusturile de public au nevoie de 9 fete.
„9 Muses of Star Empire” se vrea un documentar, foarte puţin spre deloc cosmetizat, despre etapele pe care le parcurg cele 9 fete până la susţinerea primului concert, asistate de coregraf, antrenor pentru voce şamd. În buna tradiţie Big Brother, suntem invitaţi să asistăm din primul rând, locuri de protocol la dramolete, la excluderi, la includeri şi chiar la mici panseuri de genul: „eu nu ştiu să fac nimic, dacă sunt exclusă din acest grup”. Lipseşte seninătatea post-eveniment a unor corespondenţi americani, lipseşte lejeritatea, lipseşte speranţa, încât te trezeşti martor într-un „campus” concentraţional, al cărui ideal suprem este celebritatea. Mai mult decât şi-ar fi dorit, involuntar, Hark Joon Lee ajunge să postuleze necesitatea roboţilor cu fiziologie perfect umană (psihicul poate să nu existe, este neglijabil) pentru a rezolva complexele de mici demiurgi ale celor care fac parte din echipa de la Star Empire. „Avem semi-zei şi muritori cât cuprinde”, îl auzi parcă pe Lee, cel care până şi în interviuri vorbeşte cu mare convingere de respectul său pentru K-pop şi evident, pentru cel mai performant produs, „9 Muses”. Care nu există prin el însuşi. Punct. Şi în tot acest timp europeanul din mine a urmărit 80 de minute de documentar cu „experimente pe oameni”, sau, altfel spus, şi mult mai kafkian, un alt fel de insider la sindromul stockholm.
Curios de felul meu, după încheierea filmului am căutat pe youtube video-clipurile fetelor, şi nu vă ascund că se află din belşug şi că veţi vedea puse în aplicare toate preceptele enunţate în film: ţinută sexy dusă la extrem, glam, coregrafie/militărie, ştiinţa din partea fetelor de a fi oricând „filmabile”. Când ai acest produs, nu îţi mai lipseşte nimic, orice regizor de montaj este invitat să se servească cu mare graţie şi recunoştinţă de pe o cameră pe cealaltă, pentru că, la capitolul ăsta „9 Muses” îi dau clasă la orice oră lui Mick Jagger, pe care până şi cea mai performantă cameră video îl va filma măcar odată în timpul unui concert cu ochii închişi sau încruntat, ca să nu mai amintesc de ridicata posibilitate de a-l scăpa din cadru. Bine, la Jagger încruntarea e şi chestie de vârstă, şi de efort, şi de riduri… „9 Muses of Star Empire” este şi povestea unui cantonament, dar şi involuntara anamneză a mai multor Pygmalioni, concentraţi şi ei, parcă disciplinar într-un stabiliment de „glumeţi” intitulat Star Empire. Şi nu în ultimul rând, este rezumatul existenţei cotidiene a celor care, într-un moment de luciditate realizează că ceea ce fac este singurul lucru la care se pricep. Nu ştiu dacă e rău sau bine, ştiu însă că la nivel socio-profesional alte popoare consideră o astfel de pregătire suficientă şi bună aducătoare de pensie.
Nota: 9/10, pentru că m-a minţit interesant. Am văzut Transformers ca pe 1984.
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=s3dZhCnV7ik’]
