Munch (2023)
Regia: Henrik Martin Dahlsbakken
Distribuția: Alfred Ekker Strande, Thea Lambrechts Vaulen, Per Frisch
Edvard Munch este un artist de care cinematografia nu s-a prea preocupat. Asta ar putea pare un paradox, dacă ne gândim la faptul că este probabil cel mai mare pictor al Norvegiei și un artist faimos pe plan internațional și că a avut parte de o viață destul de îndelungată și presărată de drame și de melodrame pe plan personal, cu povești nefericite de iubire și cu tratamente psihiatrice, cu călătorii în capitalele artei din tinerețea sa – Paris și Berlin -, în care i-a întâlnit pe mulți dintre marii artiști și intelectuali ai vremii. Munch a avut chiar și o relație artistică specială cu aparatul de filmat. Și totuși, dacă excludem documentarele de expoziție, precedentul film biografic care îi este dedicat împlinește în acest an jumătate de secol, iar despre ‘Munch’, filmul lansat în 2023, se poate discuta în ce măsură avem de-a face cu un film biografic. Regizorul filmului este Henrik Martin Dahslbakken, un regizor destul de tânăr și foarte prolific. În ultimii patru ani a realizat alte cinci filme în afară de acesta – două filme cu zombi, o dramă de familie care are loc de Crăciun și două filme de acțiune cu intrigi care se petrec în 1920, respectiv în timpul celui de-al doilea război mondial. ‘Munch’ nu seamănă cu nimic dintre toate acestea, dar nici cu un film biografic convențional despre pictorul național al Norvegiei.
Avem de-a face cu patru episoade diferite din perioade diferite ale vieții pictorului. Primul (cronologic) relatează povestea iubirii pentru Milly Thaulow, o femeie măritată cu care Munch a întreținut o relație și care nu i-a împărtășit sentimentele. Dezamăgirea aceasta i-a marcat viața sentimentală și atitudinea față de femei. Al doilea episod se petrece la Berlin, unde Munch a petrecut câțiva ani în cercurile artistice din care avea să ia naștere grupul Blaue Reiter și expresionismul german, având ca prieten, printre alții pe scriitorul și dramaturgul suedez August Strinberg. În cel de-al treilea episod îl vedem pe artist într-unul dintre momentele dificile ale vieții sale, internat într-o clinică și confruntându-se cu alcoolismul. În fine, episodul final relatează ultimii ani ai vieții, când Munch, faimos dar singur, organizează transferul moștenirii sale compuse din mii de tablouri și de alte lucrări către statul norvegian, dar mai ales protejarea acestora de ocupanții germani. Fiecare episod este realizat în alt stil cinematografic, iar rolul lui Munch este jucat de patru actori diferiți. Narațiunile sunt intercalate.
Edvard Munch a fost un artist revoluționar, care nu a mers pe căi bătătorite și care a experimentat de-a lungul întregii sale cariere artistice. Nu cred că un film experimental, cum este acesta, i-ar fi displăcut. Și mie îmi plac experimentele, atunci când mă emoționează, îmi comunica informații inedite și perspective noi, sunt interesante formal. În ‘Munch’ nu tot ceea ce am văzut pe ecran mi s-a părut că are sens. Sursa de inspirație a acestui gen de biografii este ‘I’m Not There’ – filmul despre Bob Dylan al lui Todd Haynes din 2007. Nici acolo nu mi-au plăcut toate cele șapte episoade și nici aici toate cele patru. Primul și ultimul, văzute secvențial, ar arăta ca mini docu-drame, destul de aproape de biografii clasice. Al doilea, episodul de la Berlin, m-a descumpănit cel mai tare. Aducerea lui Munch în contemporaneitate pare a spune că problemele artistului care crează într-o metropolă a artei, cum era atunci și este și acum Berlinul, sunt perene. Dar de ce trebuie să fie Strinberg jucat de o femeie cu mustață desenată subțire cu creionul? Înțeleg, cred, problematica, dar nu o pot lega de Edvard Munch. Tot o actriță joacă rolul lui Munch însăși și în al patrulea episod, dar acolo contra-distribuirea pare mai potrivită, mai ales că apare încă o femeie în poveste. Episodul cel mai reușit mi s-a părut al treilea, cel al internării în clinică, filmat alb-negru, jucat auster. Din acest gen de mediu a apărut Munch și această suferință i-a modelat destinul și arta. Este singurul dintre episoade în care se aude, mut, Strigătul.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
