“Vieţile lui Alexandru Paleologu”, de Tudorel Urian
Editura Vremea, Bucureşti, 2010
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Vremea.
Alexandru Paleologu a fost pentru mine un exemplu, din punct de vedere al inteligenţei şi al prezenţei în public, fără a mă lega în nicio clipă de parcursul pe care l-a avut pe timpul comunismului sau după căderea acestuia. Este de latitudinea fiecărui spectator al spectrului cultural românesc (şi nu numai) de a privi în modul în care consideră de cuviinţă fiecare fiinţă umană, fiecare personalitate, de a-i considera sau nu ca un defect apropierea sau sprijinirea unei anumite doctrine politice, fie ea şi totalitare. Chiar dacă privim într-un fel sau într-altul, un punct de plecare în orice întelegere a unui autor sau a operei sale este, normal, biografia sa.
Din acest punct de vedere, în privinţa lui Alexandru Paleologu, acest punct de plecare o constuie cartea lui Tudorel Urian, Vieţile lui Alexandru Paleologu, apărută în acest an la Editura Vremea. O carte foarte interesantă, care acoperă toată viaţa omului de cultură Alexandru Paleologu, cu multe lucruri fascinante şi inedite, care suferă totuşi, pe alocuri, de faptul că autorul a fost mentorul omului despre care scrie, dar şi de faptul că inspiraţia documentară pleacă în principal din mărturiile şi povestirile proprii ale lui Paleologu, fără a consulta, cu privire la anumite evenimente şi alte surse sau izvoare.
Cum spuneam, este foarte important pentru cei interesaţi să citească această carte, să parcurgă toate etapele devenirii lui Alexandru Paleologu, de la copilăria pe care a iubit-o până în ultimul an al vieţii, petrecută în mijlocul unei aristocraţii a timpului, care l-a format profesional şi a determinat devenirea lui de om de cultură şi rafinat, trecând prin anii postbelici, în care s-a afirmat ca mason şi catolic, fugar şi arestat, condamnat la ani grei de închisoare, prin anii comunismului, când a semnat angajamentul cu Securitatea, până la anii postdecembrişti, când a trecut pe rând de la extaz (senator, amabasador la Paris) la agonie (deconspirarea de către CNSAS şi oprobriul public). O viaţă intensă şi contradictorie, aproape imposibil de povestit într-o simplă recenzie.
Alexandru Paleologu a fost un om care a apaţinut mai degrabă altor timpuri decât cele pe care le-a trăit, lăsând adeseori impresia că se potriveşte mai bine secolului al XIX- lea, într-o atmosferă boemă, în balurile epocii, burgheziei care se ridica atunci la suprafaţă, lucru care reiese şi din istorisirile sale, de exemplu, despre cărţile care au contribuit decisiv la şlefuirea minţii sale: „Cred ca acele cărţi care au avut un asemenea rol asupra mea au fost cele din literatura franceză a secolului al XIX-lea. Dar nu toată literatură franceză a secolului al XIX-lea. A mai contat Voltaire cu o singură carte, Candide, dar cu aceasta, colosal. (…) Literatura francezză m-a amprentat puternic. În primul rând cea din secolul XIX, dar şi cea din secolul XVIII şi, ceva mai târziu, cea din secolul XVI. Montaigne şi Rabelais pentru mine sunt autori hotărâtori, de bază.
Hotărâtoare şi colosală, pot spune că mi-a umplut viaţa şi îmi dă şi acum o anumită încredere în perenitatea inteligenţei, este literatura rusească: Tolstoi şi Dostoievski. (…) Trebuie să identifici nişte culmi convingătoare şi irezistibile. Pentru mine acestea sunt zonele importante: cultura franceză din secolele XVI, XVIII şi XIX, cultura română din secolul XIX şi cultura rusă tot din secolul XIX.”
Despre anii de închisoare, se discută mai puţin despre viaţa pe care a avut-o acolo efectiv, cât mai ales scuzele pe care le-a folosit în discuţiile cu anchetatorii şi cu colegii de celulă şi modul în care a fost racolat de Securitate şi transformat în agent de influenţă. Sursa principală sunt propriile istorisiri, dar şi documente scoase la iveală din arhiva fostului serviciu de siguranţă din România, multe dintre ele puse ca bază pentru o aşa-dorită iertare publică. În mod clar insă, Alexandru Paleologu a fost o persoană care a fost folosită mai mulţi zeci de ani ca informator al fostei Securităţi, a adus prejudicii anumitor persoane din apropierea sa, mai ales în perioada de închisoare, cu toate că, după ieşirea din închisoare, a început să se maturizeze şi pe acest plan, scriind note informative generale, fără prea mult impact „operativ”.
Interesantă este din acest punct de vedere aprecierea legăturii dintre Alexandru Paleologu şi colegul de celulă şi confesorul său iniţial, din păcate un informator intern al Securităţii: „Dacă Alexandru Paleologu a făcut vreo greşeală impardonabilă în viaţă, aceasta este aceea ca, în perioada în care a fost arestat în procesul Noica-Pillat, să-l fi luat drept confesor pe colegul său de celulă, Duşan Mateovici. Nici interogatoriile la care a fost supus, nici notele pe care le-a scris mai târziu ca informator al Securităţii nu se pot compara în nocivitate cu – să le spunem – indiscreţiile scăpate în discuţiile cu acest individ şi care, transmise mai departe, au distrus poate destinele unor oameni. Era convins sincer că niciodată nu a făcut rău cuiva, că nu există persoană care să fi avut de suferit de pe urma acţiunilor sale. Inteligenţa l-a ajutat mereu să se apere în faţa celor mai abili anchetatori, să răspundă la întrebări astfel încât afirmaţiile sale să poată fi oricând verificate, dar ele să nu poată produce efecte asupra persoanelor vizate. Avea deplină încredere în capacităţile sale intelectuale şi ele nu l-au trădat în faţa anchetatorilor. (…)
Şi trebuie crezut atunci când spune că a suportat bătăi crunte fără să îşi trădeze prietenii. A făcut însă o singură greşeală. Fatală! A subestimat gradul de perversitate al sistemului. Tânăr şi lipsit de experienţă, nu şi-a putut imagina vreo clipă că ieşirea din sala de anchetă nu reprezenta sfârşitul, ci începutul interogatoriului. Şi că adevăratul anchetator nu era individul obtuz care îl izbea cu pumnul ori cu palma şi de prostia căruia nu se mai sătura să facă haz, ci colegul de suferinţă, care îl privea cu ochi mari, în care se puteau citi solidaritatea, compătimirea, uimirea şi admiraţia.”
Nu îl culpabilizăm pe Alexandru Paleologu. Formaţia sa filosofică l-a determinat să renunţe la propriile principii pentru a „pactiza”, într-un fel, cu inamicul. A mărturisit cu o sinceritate dezarmantă că a devenit procomunist „în mod sincer, dar idiot”. „După patru ani de temniţă, Alexandru Paleologu şi-a spus că „nu mai e cazul să păstrăm poziţiile vechi şi, dacă ni se întinde o mână, trebuie să o luăm”. A ţinut o conferinţă la Clubul penitenciarului, în care şi-a pus cenuşă în cap pentru ideile lui retrograde din tinereţe care l-au adus în mod „binemeritat” în închisoare, şi a aşteptat cu sufletul la gură apariţia revistei „Glasul Patriei” cu articolele sale împotriva lui Cioran şi Fărcăşanu.”
În aproape toată perioada de după ieşirea din închisoare, a fost informator al Secutirăţii, însă inteligenţa sa fie a reuşit să îl apere de învinuiri grave, de mărturisiri ale unor fapte culpabile ale unor personalităţi, de incriminarea prietenilor apropiaţi, printre care îl numim pe prietenul său cel mai bun, Nicolae Steinhardt, pe care nu l-a trădat nici măcar după ce acesta i-a înmânat spre păstrare Jurnalul fericirii. Toate aceste lucruri l-au transformat treptat din urmăritor în urmarit, până în clipa în care Securitatea nu a mai avut nevoie de notele sale informative.
Imediat după 1989, chiar din februarie 1990 şi-a mărturisit colaborarea cu Securitatea, într-o perioadă în care o asemenea confesiune îi putea aduce prejudicii grave. “După ce şi-a mărturisit colaborarea cu Securitatea, a fost numit ambasador al României la Paris, Horia-Roman Patapievici i-a adresat, ca unei instanţe morale foarte înalte, scrisorile introduse ulterior în cuprinsul volumului Politice, a fost ales de două ori senator în Parlamentul României, a fost încununat cu Premiul de Excelenţă în Cultura Română.”
După zece ani, chiar după primirea Premiului de Excelenţă în Cultura Română, înaintea alegerilor din toamna anului 2000, când Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, chiar dacă printre membrii lui se aflau personalităţi de seamă precum Andrei Pleşu sau Horia-Roman Patapievici, purta o lupta din umbră cu reprezentanţii puterii, respectiv Convenţiei Democrate, Alexandru Paleologu a fost deconspirat ca făcând parte din Poliţia Politică, “a fost batjocorit în gazele şi emisiuni de televiziune, Horia-Roman Patapievici (unul dintre “juraţii” care au dat verdictul de “poliţie politică”) a refuzat să îi mai răspundă la telefon. Mulţi dintre vechii prieteni i-au întors definitiv spatele.”
Un om integru şi o personalitate de seamă, Alexandru Paleologu nu merita un astfel de sfârşit. Pentru el însă, nu a reprezentat o mare pierdere, nici o mare dezamagire, fiind învăţat cu resorturile unei lumi schimbătoare şi doritoare de scandal public, în orice formă ar fi el. Era încă racordat la o lume ideală, aparţinând unui alt timp şi cu alti oameni, o lumă proprie pe care şi-a construit-o singur, aşa cum spunea şi Tudorel Urian: „A fost un om al secolului XX, rămas fidel unui mod de viaţă rafinat, îndelung şlefuit, aflat acum sub asaltul „valorilor” societăţii de consum, lumii „postmoderne” în care nu credea şi căreia refuza să i se închine. Întrebându-l, în prag de mileniu III, cum se adaptează la noul ritm de viaţă impus de civilizaţia postmodernă, mi-a răspuns senin: „… Nu mă adaptez deloc. Eu pretind că la vârsta mea nu am a mai învăţa alte alfabete. Pentru că îmi aduc aminte o vorbă a lui Montaigne: „Rien de plus ridicule qu’un vieillard abécédaire”. Nu mai vreau să învăţ fel de fel de simboluri, fel de fel de tehnici, fel de fel de limbaje. Nu mă interesează. Eu ştiu că de mii de ani omenirea a mers, cultura şi civilizaţia au avansat fără toate chestiile astea.”
