Viaţa unui bărbat necunoscut, de Andrei Makine
Editura Polirom, Iaşi, 2010
Traducere din limba franceza de Vlad Stroescu
Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.
Andrei Makine este unul dintre marii scriitori ai literaturii contemporane. Viata lui este la fel de interesantă precum opera sa literară. S-a născut în 1957 la Krasnoiarsk (Siberia), dar în 1987 s-a stabilit în Franţa. Nu întâmplător, pentru că învăţase franceza de mic, de la bunica lui, şi a studiat-o apoi la Moscova. La Paris a trăit la început în condiţii mai mult decât precare fiind obligat să locuiască, pentru o scurtă vreme, într-un cavou din cimitirul Père Lachaise. Întrebat într-un interviu dacă într-adevăr a dormit într-un cavou, întrebare pusă de un ziarist belgian prosper, fără îndoială, Makine a confirmat adăugând cu modestie că totuşi acel episod din viata nu i se pare extraordinar.
S-a mutat apoi într-o cămăruţă în Montmartre, scriind de mână pe hartie luată de la un centru de maculatură. Însă meritul lui a constat în faptul că nu a abandonat nici o clipa condeiul, chiar dacă manuscrisele lui au fost întâmpinate numai de refuzuri. În mod paradoxal, a ajuns să traducă în rusă ceea ce scrisese în franceză, pentru că editurile franceze aveau nevoie mai degrabă de un autor rus decât de un rus francofon, reuşind în cele din urmă să publice La Fille d’un heros de l’Union sovietique (1990). A fost începutul unei cariere literare care a culminat, în 1995, cu romanul Le testament français (Testamentul francez, Polirom, 2002), un imens succes de critică şi de public, câştigător al premiilor Goncourt şi Medicis. Au urmat alte volume care au avut succes la public şi critica literară precum Crima Olgăi Arbelina (2001), Pământul şi cerul lui Jacques Dorme (2004), Femeia care aşteptă (2005), Iubirea omenească (2007) şi Recviem pentru Est (2008).
Ultima carte publicată de Andrei Makine, La vie d’un homme inconnu a apărut la prestigioasa editură Seuil anul trecut, fiind recent tradusă de Editura Polirom. În romanul Viaţa unui barbat necunoscut Andrei Makine întreprinde o nouă incursiune în istoria Rusiei si poporului rus (de care este în continuare strâns legat) din secolul trecut, folodindu-se de două personaje diferite care se întâlnesc din întâmplare, personaje care îi oferă scriitorului posibilitatea de a trage mai multe cartuşe în câteva direcţii bine definite: 1. drama umană şi schimbarea produsă în fiinţa umană de război. 2. globalizarea şi Rusia contemporană 3. destinul unui exilat.
Primul personaj este Ivan Şutov, un scriitor rus exilat in Franţa încă din timpul regimului comunist (la fel precum Makine) faţă de care a fost disident iar al doilea, Volki, un bătrân care trăia într-o camera a unui cămin de nefamilişti din noul Sankt Petersburg. Fosta iubită din tinereţe a scriitorului, bine integrată în noua societate recent îmbogăţită din Rusia doreşte să-l evacueze la un azil pe bătrân pentru că cumpărase întregul palier pe care dorea să-l transforme într-un mic palat conform noilor standarde occidentale (arcade din rigips, termopane, aer condiţionat etc). Ivan Şutov, scriitorul rus de 50 de ani, se urca in avion si ajunge după mai bine de trei decenii in Rusia in urma unui eşec dureros în dragoste cauzat de o tânără franţuzoaică faţă de care şi-a consumat puterea de atracţie oferită de romanticul să statut de scriitor. „Seducătorii plimbă femeile în decapotabile. Scriitorii pe cale să devină cerşetori îi scot la bătaie pe clasicii ruşi.” Şutov este consumat de lipsa sa de succes la public, în librării precum şi în dragoste căci iubita franţuzoaică îl înşeală. „Şutov nu se lăsa păcălit nici în privinţa infidelităţilor Leei. Cuvântul părea vodevilesc, aşa că găsi altele în loc ( „se culcă din când în când cu un amic”) şi preferă să procedeze ca un scriitor: se ţinu departe de situaţie, ca să nu sufere şi să o poată descrie într-o zi. Dar postura de observator rece e o amăgire.”[1]
Bătrânul Volki este prezentat în mod semnificativ scriitorului de către tânărul fiu al fostei sale iubiri din tinereţe, dornic să iasă din casă ca un bătrân decrepit şi mut care trebuie mutat la un azil de bătrâni pentru a crăpa în pace. Volki se dovedeşte a fi mai mult decât atât căci muţenia lui este de fapt o grevă faţă de ceea ce noua societate rusă a devenit (ceea ce pentru noi este destul de cunoscut), o revoltă faţă de dispreţul arătat de noii ruşi faţă de vechii ruşi, cu rănile lor nevindecate. Însă viaţa tânără vrea să trăiască din plin conform principiului o viaţa avem! Incomprehensiunea dintre cele două segmente, unul pe cale de dispariţie biologică iar celălalt pe cale de subjugare completă a societăţii ruseşti este totală. În mod simbolic Noua Rusie construieşte cartiere de vile pe malul unui râu unde sinucigaşii apărători ai Leningradului atacau la baioneta liniile germane. Volki a fost prins în încercuirea Leningradului în care a trăit o ciudată poveste de dragoste cu o fostă colegă de Conservator. Supravieţuirea este în sine un act de maxim eroism iar Makine zugrăveşte în culori vii tragedia acelor umbre muribunde.
Makine se foloseşte de acest pretext pentru a înfăţişa încă un destin prins în capcana unei istorii sângeroase, cea a Rusiei din secolul trecut care a făcut ce a făcut şi nu prea i-a lăsat pe oamenii simpli să trăiască chiar daca ei, până la urmă, nu îşi doreau decât asta. În timpul stalinismului omul obişnuit trăia cu o dilema pe care Makine o zugrăveşte foarte bine „Extrema dificultate de-a crede în bunătatea omenească şi, în acelaşi timp, conştiinţa faptului că doar această credinţă te mai putea mântui. O ţară în care milioane de fiinţe se trezeau noaptea, ascuţindu-şi urechile la scrâşnetul cauciucurilor pe asfalt: maşina asta merge mai departe sau se opreşte la uşa mea?”[2]Destinul lui Volki este frânt tocmai de această caracatiţă care-i consumă (şi) iubirea vieţii lui
Volumul este şi o critică la adresa noii imbecilizări a societăţii contemporane care se manifestă atât în România cât şi în Rusia fiind una din consecinţele neplăcute ale globalizării (oare de ce imbecilitatea se propaga mult mai uşor decât ideea inteligentă? Poate pentru că este mai uşor digerabilă de către masele de consumatori). „Formidabil instrument de lobotomizare ! Îşi zice sărind de la un post la altul. Gândirea e anesteziată, revolta spiritului, domesticită. Căci toate părerile sunt reprezentate. O procesiune de popi năvăleşte într-o catedrală: grecii au adus, pentru tricentenar, moaştele Sfâtului Andrei. Pe postul vecin, două tinere rockeriţe lesbiene explică cum au trebuit să-şi dilueze show-ul, fiindcă publicul european e prea pudibond. Varianta nediluată le arată aşezate una peste alta, frecându-şi pubisurile şi miorlăind în microfon…O scenă nocturnă, tineri cu capetele rase, saluturi naziste…Un serial american, trei cretini, doi albi şi unul negru, îşi spun aberaţii întretăiate de râsete preînregistrate.”[3] O replică bine meşteşugită a lui Makine, pusă în gura iubitei franţuzoaice a scriitorului rus rosteşte un adevăr banal „Ai greşit epoca, Ivan! Astăzi omul preferat al francezilor nu mai e poetul ci fotbalistul!” Dintr-o altă perspectivă, poate că ar trebui să stăm liniştiţi căci puterea de atracţie a Occidentului a făcut ca păturile avute, clasa medie din Rusia să adopte toate modele hedoniste din Vest fapt ce face greu de crezut că aceeaşi tineri vor avea vreodată chef să-şi dea viaţa în aventuri militare riscante imaginate de strategii de mucava de la Kremlin în frunte cu Putin.
În acelaşi timp Makine îşi foloseşte şi experienţa de exilat (trăieşte şi scrie în Franţa din 1987) pentru a reflecta la destinul tragic al exilatului care este rupt în doua, nu este deplin integrat nici în lumea/ţara adoptivă care nu-l înţelege şi preţuieşte prea bine (ceea ce nu mai este demult cazul lui Makine având în vedere premiile şi succesul pe care-l are, unul binemeritat, nu-i vorbă) dar, odată întors acasă fie pentru o scurtă vizită descoperă o altă lume faţă de cea părăsită într-un anumit moment căci Patria mama a fost schimbata de evoluţia istorie. Nu a stat în loc. Exilatul îşi dă seama că singura lume acceptabilă în care poate trăi este una interioară, lumea formată din amintiri, trăiri şi regrete. Şutov decide să se întoarcă în Franţa „În avion, pentru prima dată în viaţă, are impresia că pleacă de nicăieri şi merge nicăieri sau, mai curând, că face o călătorie fără o destinaţie adevărată. Şi totuşi, niciodată nu a simţit atât de intens că aparţine unui pământ natal. Doar că această patrie nu coincide cu un teritoriu, ci cu o epocă.”[4]
Volumul lui Andrei Makine nu aduce nimic nou celor care i-au citit celelalte volume dar poate produce bucuria reîntâlnirii unor teme existenţiale majore căci „prezentul este deformat de privirea noastră, suntem înfierbântaţi de fugacitatea faptelor noastre. Nu vedem liniile de forţă decât mai târziu şi, mai ales, vedem ivindu-se atunci destine singulare. Istoricii nu au chemarea asta. Vorbesc despre Stalin, despre Churchill, despre Roosevelt, dar nu zăbovesc asupra unui soldat anonim, a unui om necunoscut. Evocă marile mişcări de trupe, situaţia fronturilor, dar destinul unui suflet singular le scapă printre degete.” Iar destinul singular multiplicat de milioane de ori produce istoria…
[1] Pag.37
[2] Pag.178
[3] Pag.79
[4] Pag.218
