„Viața trece ca un glonț”, de Dorian Galbinski
Editura Humanitas, Colecția Memorii-jurnale, București, 2021
Nu am fost un ascultător frecvent al emisiunilor în limba română ale postului de radio BBC. Cât timp am trăit în România am fost fidel emisiunilor ‘Europei Libere’, atras la început, ca mulți dintre adolescenții generației mele, de emisiunile de muzică pop, rock și jazz ale lui Cornel Chiriac, și extinzându-mi mai tărziu orele de audiții cu emisiunile de știri, cu comentariile politice și cu emisiunile culturale ale Monicăi Lovinescu realizate împreună cu Virgil Ierunca. BBC ascultam foarte rar, și atunci căutam mai ales ‘Top of the Pops’ din emisiunile în limba engleză. Ajuns în libertate, după 1984, audierea emisiunilor radio a devenit foarte rară, intâmplându-se mai ales în timpul călătoriilor automobilistice. Am cunoscut însă postul de televiziune BBC World și ceva mai târziu paginile Web ale acestuia, care au rămas până astăzi una dintre sursele mele principale de informație – și despre ceea ce se petrece în Anglia (Brexit, BoJo, dar și Premier League) și pentru știrile din lume. Totul în limba engleză, desigur. Nu l-am cunoscut deci, ca ascultător, pe Dorian Galor, numele pe unde al ziaristului Dorian Galbinski.
Cartea publicată de acesta în 2021 și apărută în colecția ‘Memorii. Jurnale’ a editurii Humanitas, o așteptam totuși, într-un fel. Am fost fascinat de activitatea oamenilor care prin vocile lor au reprezentat sursele de informație ale românilor timp de jumătate de secol de dictaturi (întâi cele fasciste, apoi cea comunistă). Aflasem câte ceva de la draga și regretata mea prietenă Edelina Stoian (menționată într-un singur loc în cartea lui Dorian Galbinski), care lucrase vreme de câțiva ani la BBC înainte de a deveni una dintre vocile libertății la Europa Liberă. Am fost și rămân fascinat (și recunoscător) lui Cornel Chiriac, căruia, sper, cineva îi va scrie cândva biografia pe care o merită. Am citit cărțile și jurnalele Monicai Lovinescu. ‘Viața trece ca un glonț’, cartea de memorii a lui Dorian Galbinski mi-a satisfăcut deci o curiozitate deja existentă. Ea mi-a oferit însă mult mai mult din câteva direcții diferite, căci cu un decalaj în timp de unul sau două decenii, traseele noastre biografice au trecut prin câteva zone geografice comune, dar mai ales au consemnat experiențe asemănătoare.
Dorian Galbinski s-a născut la șase zile după 23 august 1944 în comuna dobrogeană care purta atunci numele de Regele Ferdinand și este astăzi cunoscută ca Mihail Kogălniceanu. (De ce oare nu au găsit edilii și cetățenii post-1990 de cuviință să-i redea locului frumosul său fost nume?). Și-a petrecut copilăria la Constanta, orașul care, port fiind la mare, era poate cel mai cosmopolit din România după capitala țării. Familia sa era o familie ca multe alte familii de evrei ale anilor de după război. Cei maturi trecuseră prin anii grei ai fascismurilor legionar și antonescian și mulți dintre ei, din motive diverse, lăsaseră în urmă sau practicau foarte discret și selectiv religia și tradiția evreiască. Părinții harnici și întreprinzători se descurcau destul de bine, și totuși, atunci când valul de emigrare spre Israel a prins proporții, la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, în paralel cu o campanie antisionistă și antisemită căreia i-au căzut victime mulți oameni nevinovați, s-a pus problema plecării spre Israel. Un tertip al tânărului de 20 de ani, ajuns student la istorie la Iași, a accelerat această tranziție. Nu a fost pentru el o despărțire ușoară, dar intuiția i-a spus – corect – că alternativa era mult mai sumbră:
‘Este adevărat că de mic copil mi-a plăcut să fiu evreu, eram „altfel”, ceva special (deși mai târziu în viață am căpătat convingerea că majoritatea copiilor nu vor să fie „altfel” ci la fel cu alți copii). În adolescență și mai și, după ce apăruse posibilitatea plecării în Israel și a vieții într-o țară necomunistă. În afară de Harry nu am nici un alt prieten evreu. Ce-i drept, la Constanța, trăiesc puține familii de evrei, poate sub 40: croitori, mici negustori, medici. Pe de altă parte nu știu aproape nimic despre evrei, despre iudaism, despre Israel, nu simt evreiește. Dacă România nu ar fi comunistă, nici nu m-aș gândi, probabil, la plecare …’ (pag. 65)
‘- Cine știe dacă ne vom mai vedea vreodată?
Sunt cuvintele care-mi răsună în urechi până în ultimul moment, când sunt acoperite de zgomotul motoarelor avionului. Nu pot să exprim ce simt. Ușurare, bucurie la ideea că voi trăi într-o țară liberă, speranța într-un viitor nedictat și netrasat de alții și, pe de altă parte, teama de necunoscut, regretul că mi-am pierdut prietenii, că mi-am părăsit locurile natale, limba maternă, toate lucrurile familiare. Am citit undeva că cea mai mare traumă din viață unui om este să părăsească țară în care s-a născut. Dar asta e! Adio, România!’ (pag. 96)
Primul capitol al cărții este și cel care are structura narativă cea mai interesantă. Este alcătuit din texte intercalate scrise în stil de jurnal (Dorian Galbinski își scrie memoriile la timpul prezent), alternând descrierea primilor 20 de ani de viață din România și relatarea primelor luni după sosirea în Israel. Cunoaștem în acest capitol familia autorului și pe prietenii acestuia din copilărie, adolescența și prima tinerețe. Pe mulți dintre ei îi vom reîntâlni în capitolele următoare, căci Dorian Galbinski este și un om de familie și un caracter sociabil, dornic de întâlniri noi dar și capabil să construiască relații de prietenie dintre acelea care ne însoțesc pentru o viață întreagă. Începem să-l cunoaștem și pe el, adolescentul a cărui principală sau poate chiar singură pasiune este lectura, tânărul care pune întrebări incomode și care folosește umorul sarcastic, uneori fără a ține cont de riscurile personale. Aceste trăsături de caracter aveau să-i creeze probleme nu numai în România, dar și în Israelul sectorizat în ghetouri ideologice uneori rigide și chiar și în continuare, după ce centrul vieții sale se va muta în Anglia.
Mărturisesc că m-au interesat în mod deosebit cele două capitole care au urmat, descriind experiențele sale de imigrant în Israel în perioada 1965-1969. Primul motiv al interesului este documentar. Dorian Galbinski a ajuns în Israel cu 19 ani înaintea mea, a locuit în aceeași zonă în care trăiesc eu, și multe dintre relatările sale evoca un Israel în creștere, în care denumiri geografice precum Morasha sau Neve Sharet care sunt astăzi nume de cartiere în aglomerația urbană a Tel Aviv-ului și a orașelor satelit, desemnau atunci localități de sine stătătoare. Este vorba și despre anii dinainte de Războiul de Șase Zile, de perioada războiului și de anii care au urmat – o perioadă care a schimbat direcția istorica și destinul Israelului și al Orientului Apropiat. Familia lui Dorian se confrunta cu greutățile inerente ale începutului într-o lume noua și într-o țară nouă, dar și cu diferențele de mentalitate dintre locul în care se născuseră și trăiseră până atunci și o țară mozaic, în care coexistă în mod incomod mentalități și culturi atât de diferite. Tânărul rebel venit din România petrece câteva luni într-un kibbutz și se ciocnește de retorica socalistă și patriotardă a locului. Începe apoi și în Israel o carieră universitară care durează nu mai mult de un an, fiind întreruptă de înrolarea în armată și de experiența războiului. Studentul în istorie și arhelogie născut la Constanța ajunge tanchist în Sinai și cunoaște un război al cărui sens și importanță nu avea cum să le priceapă în focul luptelor.
‘Ne dăm jos. Descoperim în jurul tancului urmele a șase proiectile care ne-au lovit. Nu am simțit nimic atunci când s-a întâmplat. Un obuz este implantat în oțel, nu departe de vizorul șoferului. Altul care are un înger păzitor eficient: obuzul nu a explodat. Și am ajuns să cred în îngerii păzitori, pentru că nu am găsit nici o altă explicație logică a caracterului absolut întâmplător, aiuritor, al morții și supraviețuirii într-un război. De ce vine glonțul aici și nu la 20 de centimetri mai încolo, sau de ce nu explodează un obuz care și-a atins ținta. Și cu atât mai mult la tancuri, unde arareori scapi doar rănit. În general ori ieși complet teafăr, ori mori incinerat în explozia obuzelor din interior declanșată de o lovitură directă sau, ca în cazul comandanților de tanc, ești ucis de franctirorii care pândesc momentul când scoți capul din turelă.’ (pag. 102)
Literatura israeliană în general, și cea în limba română în particular, a abordat puțin și în mod precaut personajele israelienilor care s-au decis să părăsească statul evreiesc, unii dintre ei după un stagiu destul de scurt în țară. Dorian Galbinski scrie memorialistică și nu ficțiune, dar tocmai acest gen de relatare furnizează autenticitate și credibilitate. Deosebirile de mentalitate în cea ce privește educația evreiască și mai ales în legătură cu asimilarea lecțiilor Holocaustului dintre evreii israelieni și cei crescuți în Diaspora erau pregnante în anii ’60 și continuă să fie semnificative și astăzi:
‘- Diferența dintre noi, Dorian, este că în timp ce bunica ta iți spunea, probabil, când erai mic, povești cu Scufița Roșie sau cu Alba-ca-Zăpada și cei șapte pitici, mie mi se povestea cum era în lagăr.’ (pag. 60)
Sentimentele și trăirile tânărului Dorian Galbinski sunt până la un punct comune multora dintre cei care au trăit greutățile asimilării sau care s-au simțit într-un moment sau altul, respinși de atitudinea ‘mainstream’-ului israelian. Ele continuă să fie actuale și astăzi, câteva generații mai târziu, și nu sunt neapărat specifice noilor imigranți.
‘Un alt aspect cu care nu sunt obișnuit este – și aici nu știu ce termen să folosesc – atitudinea față de stat, patriotism, naționalism. Nu am văzut nicăieri atât de multe drapele cu culorile țării, stegulețe fluturând pe balcoane, pe automobile, peste tot. Am auzit că în SUA este la fel. Ce-i drept, pentru mulți evrei Israelul reprezintă ultimul refugiu, deci au toate motivele să fie patrioți. Dar mă uit la copii, la adolescenți și la tinerii care nu au cunoscut ororile Holocaustului și-i compar cu echivalentul lor din România. Cred că propaganda și spălarea de creier din România nu au avut nici pe departe efectul aparentei lipse de propagandă din Israel. Sunt convins că tehnica formării lui „Homo Israelis” este mai eficace, pentru că este mai subtilă, se face pe ocolite, nu direct, prin educație, cultură, jocuri, tabere de tineret, instrucție militara în liceu, serviciul militar obligatoriu la vârsta de 18 ani. Nu știu, cert este că entuziasmul manifestat pentru Israel și tot ce este israelian contrastează izbitor cu atitudinea mea, și cred că asta este motivul principal al divorțului meu de kibbutzul Revavim.’ (pag.110-111)
Mulți am trecut și vom trece ca imigranți prin asemenea faze de conflict interior identitar. Deciziile sunt diferite și personale. Dorian Galbinski a luat una dintre ele și la sfârșitul anului 1969, când a plecat la Londra după ce trecuse, în mod neașteptat, pentru el în primul rând, un test de selecție al crainicilor și comentatorilor pentru secția română a prestigiosului BBC. Tema atitudinii față de Israel dar și față de România, cele doua patrii pe care le-a părăsit succesiv în tinerețe, găsindu-și locul firesc și potrivit într-o a treia, Anglia, va reveni mai târziu, la ora bilanțurilor.
‘De-a lungul anilor, am fost acuzat, implicit și explicit, de multe: că nu simt „românește”, că nu simt „evreiește”, că aș avea o atitudine antiisraeliană. Sunt acuzații nefondate …
Asta am vrut și eu, normalitate. În definitiv, de aceea am ținut atât de mult să plec din România. Am vrut să fiu eu, eu individul, nu membru al unui colectiv, să nu fiu obligat „să simt” ce simt alții. Nu am vrut niciodată să fac parte din vreo organizație, vreun partid, etc. În România adolescenței mele era imposibil, iar în Israelul anilor ’60 era, în cel mai bun caz, foarte greu, dovadă problemele pe care le-am avut în kibbutz. Din acest punct de vedere, Anglia a fost pentru mine gazda ideală, m-a lăsat în pace. Dar în Anglia, am înțeles un lucru important: poți detesta să te înregimentezi, să fii „om de colectiv”, dar poți descoperi bucuria de a fi om de echipă. Și nu am fost niciodată antiisraelian, mi-am păstrat în continuare cetățenia israeliană.’ (pag. 321-322)
Acest profil psihologic se potrivește foarte bine și cu stilul și cultura instituției căreia Dorian Galbinski i-a dedicat, începând cu 1970 aproape cinci decenii de activitate. Tânărul de 25 de ani recrutat în Israel a devenit în acest timp cel mai longeviv colaborator al secției de limbă română a postului britanic de radio, a fost crainic, editor de știri, comentator, reporter și producător de emisiuni, iar la închiderea secției, după pensionare, și-a continuat activitatea în calitate de colaborator extern al organizației BBC World. Capitolele despre perioada 1970 – 2005 vor reprezenta pentru istoricii posturilor de radio occidentale care transmiteau pentru lumea comunistă o sursă importantă și directă de informații prețioase. Dorian Galbinski scrie pe larg despre colaboratorii din care o parte i-au devenit prieteni, despre traseul său personal și despre stilul de lucru al acestei importante organizații de medie de comunicare.
Caracterul rebel și reticența de a hotărî destinele altora l-au împiedicat să ajungă în posturi de conducere, desi au existat ocazii. A fost în schimb o voce cunoscută și recunoscută, fapt pe care avea să-l afle în detalii după întoarcerea în România după 1990 și întâlnirile cu cei care îl ascultaseră în acea perioadă. Dorian Galbinski este evident atașat fata de organizația pentru care a lucrat de-a lungul aproape a întregii sale cariere profesionale și am putut sesiza o oarecare reticență în a dezvălui sau critica aspecte discutabile. Cred că dacă aș avea ocazia să-i iau un interviu, una dintre primele întrebări pe care le-aș pune ar fi legată de percepția de părtinire și de lipsă de obiectivitate pe care o are BBC-ul în Israel. Tare aș vrea să cunosc opinia sa, și ca israelian și ca un bun cunoscător al organizației și al oamenilor care fac știrile despre Orientul Apropiat la BBC. Foarte interesant este și capitolul dedicat reîntâlnirii, după 1990, cu România. Postul de radio BBC a reprezentat în primul deceniu după comunism o prezență activă și a contribuit la renașterea presei libere, la construirea unui sistem informațional și de medii de comunicare care rezistă, nu fără suișuri și coborâșuri, și după 32 de ani.
‘ … pentru oamenii aceștia noi reprezentam mult mai mult, eram un fel de emisari ai libertății. Unii, mai în vârstă, ascultau Radio Londra, cum era cunoscut postul de radio, încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939. Nu crezuseră niciodată că vor avea ocazia să ne vadă în carne și oase, dar acum prezența noastră în mijlocul lor era, pentru ei, dovada cea mai palpabilă că s-a încheiat coșmarul de 45 de ani.’ (pag. 281)
A fost activitatea BBC-ului (de atunci și cea mai recentă) o formă de propagandă? Răspunsul îl dă Dorian Galbinski indirect, citând spusele lui Anatol Goldberg, cel care fusese o vreme șeful secției ruse a postului de radio:
‘- Dorian, ține minte, în viață totul – dar absolut totul – este propagandă. Când îi faci un compliment soției tale, când îi spui, de exemplu, că rochia nouă îi vine foarte bine, asta tot propagandă e. Urmărești să obții ceva în schimb. Diferența este între propaganda bună și propaganda proastă. Moscova face propagandă proastă, iar noi facem propagandă bună. Cheia este scopul propagandei. Noi facem propaganda democrației, libertății, dialogului onest.’ (pag. 183)
(Personal, nu subscriu 100% acestui mod de a vedea viața în general și profesiunea de jurnalist în particular, dar asta nu este important aici.)
Familia a jucat un rol important în biografia lui Dorian Galbinski, și avem ocazia de a cunoaște și urmări destinele multora dintre rudele sale care sunt descrise în carte. Aici el dovedește talent în a caracteriza și a crea rezonanță emoțională, poate un efect al lecturilor și o dovadă de talent al unui prozator care (încă?) nu a debutat. Cititorul devine familiar cu persoanele părinților, ale unchilor și mătușilor (formidabila mătușă Malka!), ale socrilor, dar mai ales ale primei sale soții, Anda, răpusă timpuriu de o boală necruțătoare. Ei îi sunt dedicate câteva pagini dintre cele mai emoționante pe care le-am citit în ultima vreme.
Titlul cărții ‘Viața trece că un glonț’ citează o zicere auzită de Dorian Galbinski în copilărie de la unul dintre membri în vârstă ai familiei. La vârsta bilanțurilor, omul de radio care a reprezentat pentru atâți români una dintre vocile libertății, nu poate decât să confirme acest adevăr. Așa cum îi spune mamei sale atunci când aceasta se confrunta cu suferințele bolilor și bătrâneții, sfârșitul este întotdeauna trist, dar important este cum trăim până a ajunge la el. Dorian Galbinski a trăit intens și interesant, a făcut ceea ce a simțit că este potrivit pentru el și a reușit să-și aducă prin activitatea să o contribuție semnificativă la schimbarea și îmbogățirea vieților multor altora. Acum la contribuțiile sale se adaugă și această carte. Dacă într-adevăr viața trece că un glonț, și lectura acestei cărți trece, parcă, dintr-o suflare. M-a pasionat și m-a implicat în viața eroului ei și a celor care l-au înconjurat, precum cărți de ficțiune dintre cele mai bune. Lectură recomandată!
