„Filme românești”, de Dan Sociu
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2024
„Filme românești”, cea mai recentă carte publicată de Dan Sociu, este o antologie de proză scurtă asemenea unor instantanee sau a unor poezii în proză în care sunt surprinse scene din tipicul românesc, fie că vorbim despre unul familial sau nu, ba chiar deloc. Suntem cuceriți de un total de 17 proze mai scurte sau ceva mai lungi, de fapt aș putea îndrăzni să spun că sunt oferite 16 proze și jumătate de-ale autorului, una dintre ele fiind scrisă în colaborare cu Dan Radu Mihai. Dan Sociu recomandă cartea ca pe o antologie de schițe, care ar trebui cumva să trimită la schițele lui I.L. Caragiale și a căror dimensiune descriptivă și naratologică se pliază pe societatea contemporană. Un criteriu care dă și tonul tematic de altfel, reușind să surprindă detalii de viață care, în mod paradoxal, prin acuratețea specificității cu care au fost redate, păstrează o universalitate autentică. Nu cred că există cititori români care să nu poată rezona cu ele.
Sunt surprinse ca într-un caleidoscop întâmplări cu iz nostalgic din copilărie, altele din perioada anilor 1990 și poate lucruri de aiurea și de nicăieri care reușesc să creeze o senzație de déjà vu și de confort, indiferent că sunt resuscitate scene ale unui specific familial disfuncțional sau fantezii specifice. Stilul lui lipsit de patetism și faptul că nu depășește cu mult alte cărți experimentale de-ale autorului, cum ar fi și volumul hibrid „Uau”, nu fac neapărat din această carte o lucrare remarcabilă. Poate ușor fetișist, dar fiind o „fană” a scrierilor sale, mi-am dorit să bifez și această căsuță, ceea ce mi-a adus o anumită plăcere a lecturii, regăsesc în aceste pseudo-proze ceva reconfortant, un ceva de la care mă puteam oricum aștepta să fie scris de Dan Sociu.
Dacă avem printre noi cititori ceva mai pretențioși, aș vrea să precizez că volumul trebuie citit mai mult ca pe un set anume de așteptări și, fiind un cadru larg de subiecte și de stiluri abordate, ne învârtim într-un cerc destul de cuprinzător. Dan Sociu se joacă destul de mult scriind acest volum, de la scurte aplecări spre absurd până la literatură ce ar putea fi cumva considerată paraliteratură (a se înțelege că nu folosesc această sintagmă cu un sens peiorativ, mă gândesc la abordarea unor genuri literare ceva mai populare, care sunt considerate parte a „literaturii de consum”). Firește, fac referire la scenele explicite din „Terapie”.
O proză pe care nu cred totuși că ar trebui să o reducem la aceste imagini, cred că ar trebui să apreciem mai ales ironia și umorul cuprinse în ea. Personajele care se numesc Electra și Oreste – a cărui profesie cum să fie alta dacă nu aceea de psihoterapeut. Apoi se remarcă ironia în faptul că vorbim despre un subiect ce implică libidoul. Toată situația nu are cum să nu te ducă cu gândul la complexul Electrei, care merge mână în mână cu cel al lui Oedip. Titlul, „Terapie”, care adună totul și acum contextul în întregul său ne duce cu gândul la Freud, părintele psihoterapiei. Nu în ultimul rând, dacă nu era destul, la petrecerea despre care citim „se agita Dan, poet «mizerabilist»” care îl irită pe personajul-narator care suferă de nimic altceva decât „metrofobie”[1]. De la pornografia presărată cu tot felul de ironii ajungem la un final tragic, care anulează toată această comedie grotească. Când crezi că le-ai văzut pe toate și că ți-a fost inhibată orice urmă de promiscuitate, tragismul este și el la rândul său anulat, trecem din nou într-o zonă cvasi-comică, dar oare „ședința s-a terminat” – înseamnă că totul a fost un vis sau că totul s-a petrecut întocmai și că acum naratorul nostru face terapie pentru a trece peste traumă?
Am apreciat că reînvie în imaginația cititorului acea lume specific românească, un mozaic al momentelor și întâmplărilor care, deși aparent cotidiene, deci repetitive și simple, sunt pline de o semnificație aparte. Antologia de proze scurte a autorului este, așa cum el însuși o definește, o colecție de „schițe” care evocă o atmosferă de un umor ironic ușor grotesc specific lui Caragiale. De multe ori, putem identifica o melancolie nedisimulată, încărcată cu o poeticitate specifică lui Dan Sociu. Fiecare text se prezintă aproape ca o fotografie, un instantaneu al unei realități ce poate părea banală, dar care este încărcată de o vibrație a unui déjà vu, ce aduce aminte de lucruri pe care le-ai trăit sau le-ai văzut cândva.
Stilul lui Dan Sociu în „Filme românești” este unul lipsit de patetism, fără a forța nota de dramatism sau melodramă, dar atingând sfere de comic, grotesc și tragism. Autorul reușește să capteze esența momentului fără să creeze o atmosferă artificială. Proza de aici este de o naturalețe impresionantă, punctată de fragmente de viață trăite sau imaginate de mulți dintre noi. Într-o lume care adesea vrea să exagereze pentru a stârni reacții puternice, Dan Sociu oferă un răspuns pe măsura tentației realului nostru în care artistul este obligat să transforme realitatea într-o caricatură emoțională. Scenele pe care le descrie pot părea uneori triste, alteori grotești și haotice, dar există o frumusețe în aceste momente, ca un fel de „așezare în limite” a unei vieți care se trăiește „simplu”, dar în care se cuprinde totul.
Referințele la „schițele” lui Caragiale sunt foarte potrivite, întrucât Dan Sociu, asemenea lui Caragiale, reușește să surprindă esența unei lumi dinamice, a unui univers uman divers și complex, unde comicul se împletește cu drama. Totuși, cartea nu este doar o rememorare a unor momente dintr-un trecut recent, ci și o reflexie a unei nostalgii care vine dintr-un anumit dor de vremurile trecute, dar care încă ne marchează prezentul.
Comparativ cu alte lucrări experimentale ale autorului, precum volumul „Uau” (unde poezia se întâlnește cu proza), „Filme românești” păstrează același spirit inovator, dar într-o formă mai subtilă, mai concentrată pe sensibilitatea subiectivă a fiecărei scene în parte. Ambele cărți au frumusețea lor, iar în „Filme românești”, Dan Sociu reuşeşte să se apropie mai mult de o formă a povestirii prin imagini, o mărturie a unei realități interiorizate, evitând orice tentativă de a cădea în excese.
Volumul de proză scurtă este o invitație delicată în lumea „filmelor românești” pe care le trăim cu toții, o carte ce oferă o viziune intimă și nemăgulitoare asupra unei realități comune, cu o doză sănătoasă de umor și de autoironie. „Filme românești” nu este doar o radiografie a unei perioade istorice sau a unei generații, ci și o lucrare care, prin simplitatea și autenticitatea ei, reușește să apese pe butoanele celor mai vechi și personale amintiri ale cititorilor.
[1] ceea ce s-ar traduce prin frica de versuri sau poezie.
