Susțin în continuare literatura română contemporană. Știu că unii apreciază traducerile din literaturile „mari”, știu că unii consideră că adevărata literatură nu e la noi, dar eu cred în continuare că, de multe ori, traducerile sunt promovate mai abitir și uneori degeaba, că autorii români scriu cărți excelente și care ne fac să simțim realitatea, să găsim înțelesuri mai profunde despre viața noastră, despre ceea ce trăim cu adevărat. Da, uneori sunt apropiate de mizerabilism, unele descriu o lume mizeră, dar sunt mai apropiate sufletului nostru decât credem. Și sunt, de cele mai multe ori, bine scrise.
Iată trei romane care mi-au plăcut dintre aparițiile recente de la Editura Polirom (sigur, puteți să mă contraziceți!):
„Chiajna din Casa Mușatinilor”, de Simona Antonescu
Editura Polirom, Colecția Fiction LTD, Iași, 2023
„Peste 700 de pagini. Bravo, Simona!”, am scris atunci când volumul a ajuns în posesia mea și pot repeta acum aceste cuvinte după ce am terminat de citit. Bravo!
Despre doamna Chiajna știam și știm cu siguranță puține lucruri, dar ea a avut un rol esențial în epoca sa: fiică a lui Petru Rareș, devenită Doamna Țării Românești după căsătoria cu Mircea Ciobanul în două domnii diferite și apoi, după moartea acestuia, un fel de regentă pentru fiul său, Petru cel Tânăr – e clar, o femeie extraordinară, chiar atipică vremurilor sale.
„În jurul Chiajnei pluteau lucrurile încă neîntâmplate din viitorul ei, ca aromele tulburătoare ieșite din cufere aduse din depărtări necunoscute, iar cei cu har ori numai foarte atenți la ceea ce se petrece în viața lor simțeau toate acestea.” (pag.50)
Simona Antonescu reconstituie aici impecabil epoca Chiajnei, plecând din adolescența acesteia și până la mazilirea lui Petru cel tânăr, realizând un adevărat tur de forță, adevărul istoric (nu numai al Țărilor Române, ci și al întregii Europe) fiind abil împletit cu obiceiurile, moravurile, credințele oamenilor simpli sau ale boierimii epocii, cu legende sau cu stratageme menite să atragă cititorul (primele cărți tipărite, diaconul Coresi, prezența la Curtea domnească a volumului „Principele” a lui Machiavelli etc.)
„Chiajna nu înțelegea amestecul de ospitalitate, prudență și etichetă numită diplomație și stârnise adesea hohote sincere de râs tatălui său, declarând că la curtea ei potrivnicii lui vădă nu vor mânca din aceleași talere cu boierii credincioși. Avea o siguranță a vorbei și o încredere care subjugau pe cei din jur, convingându-i să o urmeze sau să o creadă.” (pag. 141)
Ce putem spune despre Chiajna, însă, mai ales că adevărurile certe din punct de vedere istoric sunt puține și aparent nesemnificative? Ei bine, un personaj puternic, o femeie care a reușit să treacă peste prejudecățile epocii, devenind un protagonist emblematic într-o lume a bărbaților. Și-a dorit de la început să devină Doamna țării, și-a dorit apoi să rămână acolo cât mai mult timp și să-și protejeze soțul (Mircea Ciobanul, și el un personaj important al acelor ani) și copiii. Chiajna nu a fost mereu ceea ce alții își doreau de la ea, fie ei boieri sau aristocrație, fie țărani sau soldați, și asta se vede și după ce a făcut după ce a părăsit țara și cartea Simonei Antonescu: a acceptat ca unele dintre odraslele sale să se turcească, iar altele să se căsătorească cu odraslele sultanului. Oare spera să se întoarcă pe tronul țării?
„Vreme de opt ani se simțise puternică pentru că durerea nu o doborâse și mândră pentru că este atât de puternică. Se dovedea acum că fusese de fapt numai neștiutoare. Răutatea lumii e stăvilită de părinți. Poți dormi noaptea pentru că, în subconșient, știi că părinții nu dorm. După moartea lor însă descoperi dintr-odată că tu ești generația care nu trebuie să doarmă, ai devenit părintele lumii, cel care veghează. Greutatea s-a mutat pe umerii tăi. Faci acum parte din tagma celor mai singuri oameni de pe pământ: părinții care nu mai au părinți.” (pag. 542)
Așadar, un volum masiv în sensul bun al cuvântului, excelent scris, care curge natural și verosimil. Simona Antonescu a spart media numărului de pagini scrise de scriitorii români contemporani și a făcut-o magistral.
„Stela”, de Simona Goșu
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză , Iași, 2023
„Ce e mai de preț pe lume, să-ți găsești perechea sau să faci ce-ți place?”
Prin extensie, ce e mai de preț, să-ți înțelegi familia (soțul și copiii) și să o ții aproape, una dintre temele recurente ale autoarei, sau să ai mereu idealuri în afara acesteia, să năzuiești spre lucruri aproape imposibile?
Simona Goșu ne oferă o incursiune atentă și sinceră în viața complexă a unor personaje aflate în sfera obișnuitului: fiecare familie în care menajera Stela intră zi de zi (romanul este structurat pe zilele săptămânii, de luni până sâmbătă) este analizată atât din interior, din prisma personajelor aflate în propriile case față în față cu o persoană atât de grijulie și mereu dornică de vorbă întinsă, precum menajera, cât și din exterior, de vreme ce aceasta din urmă își extinde experiențele de peste zi, discutându-le cu propria familie și cu cele cu care se va întâlni zilele următoare.
„Sub mâinile Stelei, grămada de ruge de pe canapea devenea treptat un teanc ordonat, de haine rânduite pe mărimi, în glasurile de copii amestecate cu ale profesoarei răzbătând din bucătărie. Perdelele erau trase într-o parte și, în lumina zilei, parchetul lucios, de culoare deschisă, pereții albi, fără tablouri, mobilierul din lemn căpătau, în ochii Stelei, o strălucire ireală, plină de inocență. Când treburile i se păreau monotone și nu avea cu cine să schimbe o vorbă, lua o pauză și privea atent hainele, mobilele. Încerca să-și imagineze ce făceau oamenii cu ele sau pe ele, de parcă aștepta să descopere cele mai ascunse secrete ale familiilor la care lucra.” (pag. 107)
Ambițiile Stelei se izbesc însă de un zid atunci când realizează că, atentă la „clienții” săi, dornică să devină ceva ce nu va fi niciodată, i-a neglijat și nu i-a înțeles pe cei apropiați. Câteodată, e nevoie de doar o săptămână să-ți dai seama de lucrurile bune pe care ți le-a oferit viața.
„Așa era Stela, întotdeauna bine-intenționată, un fel de justițiară, care voia să rezolve situații complicate, uneori și pe cele care nu o priveau.
Când o vedea cu ochii în lacrimi, incapabilă să înțeleagă că poveștile din capul ei nu se potriveau cu realitatea. i se făcea milă de ea, la gândul că e singurul care o vede așa cum e: o visătoare, nu o șmecheră sau o șarlatancă, cum putea crede cine nu o cunoștea bine. Ce o să se întâmple cu ea fără el? Dar mai erau oameni care își dădeau seama că soția lui e un om bun și corect.” (pag. 68)
„Stela” pare un roman simplu (dar nimic nu e simplu într-o lume așa de complicată), este un volum care te pune pe gânduri, care-ți lansează foarte multe întrebări, care ne dezvăluie că în fiecare om există gânduri, visuri neîmplinite și speranțe deșarte, cu o cale lungă și întortocheată până la a-și descoperi propria identitate.
„Tarot”, de Mihai Buzea
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză , Iași, 2023
Ce poate fi mai interesant decât un anturaj născut în lumea diasporei și „crescut” în jurul poveștilor comune și al alcoolului? (Așa cum crește aproape orice anturaj, de altfel.)
„Așa a început totul. Cu o bere. Când nu începe totul cu o bere?!” (pag. 9)
Iar când unul dintre membrii săi i se dă o misiune importantă – aceea de a readuce pe picioare un alcoolic care își părăsise orice rațiune, mai ales cea familială – anturajul poate avea de suferit, poate dispărea sau, dimpotrivă, se poate uni și mai mult. Totul într-o atmosferă aproape boemă, într-o permanentă pendulare între nostalgiile trecutului român și prezentul franco-belgian.
„Dar nu e nimic interesant. Patru bărbați care beau pe balcon există peste tot în lume – și, în orice caz, peste tot în România sau în diasporă. Orice ar spune bețivii la băutură, nu e interesant. Pur și simplu. Nici chiar ei înșiși, când se trezesc din aburii alcoolului, nu mai găsesc amuzante pălăvrăgelile lor zburdalnice – nemaivorbind de faptul că cei mai mulți uită ce-au spus.” (pag. 13)
Mihai Buzea construiește natural acest roman și se vede iscusința talentului său de povestitor și atent observator al vieții ce se întâmplă în jurul său, chiar departe de țară. Prima parte a volumului se concentrează pe acest laitmotiv – încercarea foarte complicată de a readuce la viață un alcoolic -, dar și pe o lume foarte complicată a diasporei românești dintr-un stat pe care îl credeam mai îndepărtat de aceasta – Belgia, iar această jumătate determină forța romanului și unicitatea sa.
„Românii sunt ființe gregare, prin natura lor. Bărbații români nu se simt bine până nu beau bere împreună, iar femeile romînce nu se simt bine împreună până nu se văicăresc că bărbații lor beau bere.” (pag. 103)
Chiar cu scăderea de turație din a doua parte a volumului, în care pare că ițele poveștii se mai diluează, „Tarot” este o carte pasionantă, scrisă cu zvâc și cu multă sinceritate.
