”În rest, viața e frumoasă”, de Diana Iepure
Casa de Editura Max Blecher, Bistrița, 2021
Patru capitole mari: Patria borcanelor, Odecolon, Recital de plâns și În rest, viața e frumoasă. Mici nestemate în fiecare dintre acestea, într-un volum cald, melancolic, care pendulează între nostalgie și umor, între autoironie și biografie, între dorul de locul natal și de obiceiurile care sunt acum departe (pentru că fac parte și din trecut, dar sunt și la mare distanță fizică) și felul în care noua viață, dintr-un București cu care autoarea parcă nu se împacă, îi acaparează simțurile.
Așadar, gânduri și sentimente în poezie, alături de fapte cotidiene și relații directe și concrete în ceea găsim în micile însemnări-poezii din subsolul paginilor. Diana Iepure este basarabeancă, așa că poezia sa este impregnată de amintirile și nostalgiile sale, de sat, de obiceiuri, tradiții și mici întâmplări care constituie fundalul pe care și-a construit ființa. În același timp, ea este o bucureșteancă venetică, iar cu această stare încearcă să se împace. Prin propriile trăiri, manifestate, verbalizate în poezia sa.
Îmi place poezia care mă apropie de cel care a scris-o, dându-mi senzația că îl cunosc mai bine, mai ales atunci când acesta nu se ascunde în metafore, ci se dezvăluie în concretețe; aici prin umor și printr-o justă apreciere a noilor realități ale vieții sale și ale lumii în întregime.
E greu să aleg, după cum fac de obicei, doar trei poezii din acest volum-nestemată. Am pus multe post-it-uri, așa că am ales cu sufletul următoarele, trei poezii despre trei relații:
tot ce am mai frumos de la ea sunt mâinile
identice cu ale ei chiar dacă
în rest semăn cu tata
aceeași determinare și îndârjire
aceiași dinți
care mi se tocesc
an de an
eu de mult o aștept să vină am multe să-i arăt aici
lucruri de care s-ar bucura și pe care doar ea
le-ar putea înțelege
are însă mereu ceva foarte important de făcut
nu e așa simplu cum vi se pare vouă
după care intervin bolile și uneori problema cu viza
singură pe culmea dealului
în așteptarea unei cumplite singurătăți
nu doarme noaptea acolo
nu dorm noaptea aici
înălțimea perfectă
cum îl aud pe tata, uneori, vorbind de bine
despre o anume fată sau femeie,
da, da, zice, înaltă, frumoasă. aceste cruvinte sunt
pentru el oarecum sinonime
ce să mai spun de noi, fetele lui, care n-am sărit
niciodată de 1.60, nici măcar în anii când
coloana noastră vertebrală nu era încă tasată
de căratul a tot felul de genți
și nici de forța de atracție a pământului exercitată
asupra
trupurilor noastre neîmpovărate de nimic
ce tind tot mai mult către o figură geometrică perfectă
mă gândesc că în rai nici nu ne va recunoaște
cum nu și-a recunoscut fiica personajul lui Robin
Williams
în filmul ăla, din ’98, o iubire fără de sfârșit.
cât despre mine, mereu am visat să port pălării cu
boruri mari,
dar niciodată n-am fost destul de înaltă pentru asta.
a fost sau n-a fost
de când suntem împreună
o singură dată te-am surprins
uitându-te după o altă femeie
într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă
ce mai contează
erai la volan
dar
bineînțeles
n-ai recunoscut niciodată
Puteți cumpăra cartea: Casa de Editură Max Blecher.
(Sursă fotografii: MaxBlecher.ro, pagina de Facebook a autoarei)
