”Unchiul Tungsten”, de Oliver Sacks
Editura Humanitas, București, 2017
Traducere din engleză de Miruna Fulgeanu
”Întrebările mele erau fără sfârșit și se legau de orice, deși tindeau să se învârtă, iar și iar, în jurul metalelor – obsesia mea. De ce erau strălucitoare? De ce netede? De ce reci? De ce tari? De ce grele? De ce se îndoiau în loc să se rupă? De ce răsunau? De ce puteai combina două metale moi, cum ar fi zincul și cuprul, sau costiroul și cuprul, pentru a produce un metal mai dur? Ce îi dădeau aurului culoarea aurie și de ce nu se oxida? Mama era răbdătoare în cea mai mare parte a timpului și încerca să-mi explice, dar în cele din urmă, când nu mai avea răbdare, îmi zicea: ”Asta e tot ce pot să-ți spun – trebuie să-l iei la întrebări pe unchiul Dave ca să afli mai multe.” (pag. 11)
Oliver Sacks a fost interesat încă din copilărie de metale, de reacții și amestecuri, de chimia pură, organică, care este mai ușor de studiat și de aprofundat, fiind mai aproape de natura pe care o cunoaștem cu toții. Ajutat de părinții săi (mai ales mama) și de unchiul Dave, supranumit Unchiul Tungsten, și-a transformat interesul într-o adevărată pasiune, care l-a urmărit toată viața, chiar dacă a ales până la urmă o altă meserie, terminând medicina și devenind un neurolog și un scriitor de succes. Spre finalul vieții, oferă cititorilor săi, în acest volum, o incursiune atât în lumea copilăriei sale, cât și în cea mai largă a istoriei chimiei și a felului în care aceasta s-a transformat în decursul ultimelor secole.
Modalitatea de concepție a cărții urmărește aceste două incursiuni, împletindu-le cu talent, reușind să descrie pe rând atât experimentele din laboratorul propriu, cele mai multe ajutate sau intermediate de unchiul Dave, cât și legătura acestora cu descoperirea elementelor fundamentale, cu primele experimente ale marilor chimiști, cu reușitele și eșecurile acestora. Desigur, nu totul are legătură cu chimia, dar Sacks face să pară că așa este. Aflăm însă și lucruri despre copilăria sa, despre care nu există indicii în alte părți: felul în care a supraviețuit războiului, plecarea la studii departe de familie (lucru pe care l-a urât din tot sufletului, pentru că restricțiile erau mari, iar oamenii răi), bombardamentele din Londra și din împrejurimi, pierderea credinței în Dumnezeu etc.
Peste toate însă, tronează într-adevăr chimia, o știință complicată și complexă, care s-a lăsat destul de greu ”domesticită” de specialiști, fiind pusă multe secole în rând sau chiar asimilată cu alchimia (care nu prea a dat încredere autorităților vremii), pentru ca apoi să devină o știință de sine stătătoare abia în ultimele secole. Treptat, o serie de chimiști mai mult sau mai puțin celebri au făcut tot felul de experimente și au început să descopere elementele chimice ce nu existau în stare liberă în natură, iar chimia a început să capete substanță. Este drept, unii dintre ei au plătit cu viața sau au avut parte de accidente nefericite, iar aceste experimente sunt repetate, cu curaj și inconștiență, și de tânărul Oliver Sacks:
”Cu astfel de experimente de chimie mă jucam cu focul și la propriu, și la figurat. Dezlănțuiam energii uriașe, forțe plutonice și aveam sentimentul palpitant, dar precar, că dețin controlul – uneori cu mare greutate. Așa stăteau lucrurile mai ales cu reacțiile exoterme ale aluminiului și magneziului; le puteai folosi pentru a reduce minereurile metalice sau chiar pentru a obține siliciu pur din nisip, dar un pic de neglijență, un calcul greșit erau de ajuns să te trezești că ții în mână o bombă.” (pag. 90)
De departe, cele mai antrenante pagini ale cărții, pentru cititorul neutru, dar pasionat de lucruri noi și interesante, sunt cele ce privesc tabelui periodic al elementelor al lui Mendeleev. El este descoperit de autorul cărții în 1945, pe când a vizitat Muzeul de Știință din South Kensington, unde trona imens pe un perete, dar nu ca o foaie de carton, așa cum aveam noi în școală, ci ca o vitrină cu nișe, în care se regăseau mostre din aproape toate elementele. Într-adevăr, din acel moment, viața lui se schimbă și încearcă să descopere secretele din spatele fiecărui simbol, pentru ca, peste ani, să ni le împărtășească și nouă. Sunt cele mai interesante pagini ale cărții, în care aflăm felul în care chimiștii au încercat să completeze tabelul lui Mendeleev, cu toate elementele lipsă, multe dintre ele prin operații și experimente derulate pe zeci de ani. Și nici acum el nu este complet în întregime:
”Viața mea s-a schimbat atunci când am văzut tabelul, când l-am ”înțeles”. Am început să-l vizitez de câte ori puteam. L-am copiat în caietul meu de exerciții și l-am purtat cu mine peste tot; am ajuns să-l știu atât de bine – și vizual, și conceptual – încât puteam să-l urmăresc mintal în orice direcție, urcând într-o grupă, apoi cotind la dreapta într-o perioadă; oprindu-mă, coborând o treaptă, dar știind mereu unde mă aflu. Era ca o grădină, ca grădina numerelor pe care o îndrăgisem în copilărie – însă, spre deosebire de ea, era adevărată, era o cheie ce deschidea universul. Am petrecut ore întregi, fermecat, complet absorbit, hoinărind și descoperind prin grădina fermecată a lui Mendeleev.” (pag. 209-210)
”Unchiul Tungsten” este un exemplu despre cum ar trebui scrisă o carte de popularizare a științei: plină de informații, dar în același timp ușor de parcurs, care detaliază o știință – în cazul acesta, chimia – complicată la prima vedere, dar care ascunde multe lucruri frumoase și în același timp complexe, cu multe note de subsol care dezvoltă subiectele tratate, punându-se acccentul pe aspectele practice. Cei interesați vor putea descoperi aici felul în care elementele chimice au fost treptat descoperite, cum se făceau analizele (unele radioactive) de laborator, cât de mult poți descoperi ca tânăr, dar și modalitatea în care mintea lui Sacks a evoluat, de foarte devreme, cu ajutorul părinților și mai ales a unchilor săi.
