„Atunci când am fost fericiți”, de Gong Ji-Young
Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, Pitești, 2020
Traducere de Iolanda Prodan
„Să fii bun și blând nu înseamnă să fii prost. Să-ți fie milă nu înseamnă să fii moale. Nu e rău să plângi pentru alții, ….. . Nu e nici o rușine, nici o umilință să te dăruiești din toată inima chiar dacă ești rănit de alții.”
Lectura acestui volum îmi întărește gândul că voi deveni atentă la această colecție. E limpede că Ficțiune fără frontiere aduce laolaltă scriitori care au ceva de spus despre lumea și societățile în care trăim, ei conturează probleme și dileme, le expun cu voce tare, răspicată adesea. Nu poți ieși din cărțile lor fără să gândești că e foarte dificil să formulezi un răspuns fără echivoc. Chiar dacă Atunci când am fost fericiți nu este o carte perfectă, în opinia mea, pot spune cu certitudine că nu are nimic din literatura comercială atât de prezentă în jurul nostru. Ea are câteva fragmente cheie care m-au tulburat cu adevărat și spun limpede că dacă nu existau câteva note exagerate și câteva scene nereușite, Gong Ji-Young ar fi scris un roman cu mare potențial. Poate exista un roman pe care să-l catalogăm ca fiind mare dacă nu scotocește în natura umană? Poate fi o carte bună demnă de atributul acesta dacă nu ridică o întrebare dificilă? Puține sunt cele care nu. Și pentru că temele atinse și interogațiile auzite în acest volum sunt cele care în conferă întreaga greutate, am să vi le aduc în atenție repede.
În carte narează două voci. Amândouă vorbesc la persoana întâi. Prima este a unui criminal condamnat și se aude din Caietul albastru, un fel de mărturie scrisă în închisoare, în timp ce își așteaptă execuția. Înainte de a fi un om care a ucis, a fost un copil cu o viață plină de abuzuri. Vocea e simplă, lipsită de orice exagerare, oroarea trăită se concentrează în propoziții scurte în care se evidențiază fapte și mai puțin simțăminte. Primul paragraf al romanului începe așa: „Vă voi spune o poveste. E povestea unei crime. E istoria unei familii care și-a trăit fiecare zi în țipete, urlete, bătăi, scandaluri și înjurături, care nu a făcut decât să se autodistrugă. E povestea unui om mizerabil, care nu a crezut că e capabil să fie un om de nimic. Da, e povestea mea.” Omul își dorește sincer să moară, își privește condamnarea ca pe o eliberare de viață, o viață pe care nu o mai dorește. Asta îl aduce în aceiași poziție cu o tânără femeie, din cu totul alt strat social.
Ceea ce îi leagă este dorința de a muri. Femeia avusese deja câteva tentative de suicid ratate. O formă neconvențională de terapie care ocolește spitalizarea, sugerată de mătușa ei, o călugăriță, îi aduce pe amândoi în aceeași încăpere a închisorii, în camera catolică de consiliere. Relatarea femeii nu este în formă scrisă, ea povestește ce se întâmplă în timp real și în contra balans ne face cunoscut trecutul ei în care se distinge o traumă majoră. Interacțiunea dintre cei doi îi transformă. Aceste două relatări intercalate care se întind pe mai puțin de 300 de pagini, reușesc să arunce în discuție un număr surprinzător de mare de teme.
Primele sunt cele legate de societatea Coreei de Sud care permite niveluri extreme de sărăcie și abuz asupra copiilor și incapacitatea ei de a gestiona problema minorilor orfani instituționalizați. Prezența abuzurilor asupra femeilor în clasele avute și educate, este camuflată de studii în Europa și locuri privilegiate la catedrele universităților. Preconcepțiile și ideile învechite despre poziția femeii sunt unele care aparțin secolelor trecute. Căsătoria care ascunde dorința de a construi prin bărbați, vieți acceptate de familie și restul lumii. Trauma provocată de părinți asupra copiilor este una care naște răni ce nu cunosc vindecarea, tocmai pentru că nu sunt recunoscute și nu se vorbește despre ele.
Dar mai mult decât toate romanul vorbește despre crimă și pedeapsă. Cine sunt criminalii și ce consideră comunitatea că merită ei. Cine primește pedeapsa capitală, cui servește și cum e înfăptuită. Vorbește și despre suicid, despre o altfel de pedeapsă pe care individul și-o aplică singur. Despre valoarea vieții și sensul ei. Și nu în ultimul rând despre rolul iertării și cum se transformă un om care iartă sau e iertat.
Există un păcat de care cartea se face vinovată, anume că așază foarte mult material într-un taler al balanței, lăsându-l pe celălalt prea gol. Și cred că dacă am simțit fie și o secundă că închisorile lumii sunt pline de miei duși la tăiere, de inocenți neprihăniți, este o problemă. În schimb cartea are meritul de a sublinia că omul vinovat ajunge să fie executat exact în momentul în care el devine cea mai bună versiune a sa.
„Cred că îți place să vezi când păcătoșii ajung să fie niște îngeri. ….. . să știi că nu-i nimic straniu în toate astea. Le e frică, dar e normal, știind că pot fi executați în orice moment. Când au ucis nu le-a fost deloc teamă, dar acum, când e rândul lor să moară, sunt înspăimântați și se îmblânzesc peste noapte. Privită așa, pedeapsa cu moartea mi se pare foarte eficientă. La urma urmei, în fața morții, toți ne transformăm în oameni mai buni. Nu dumneata i-ai spus gardianului că moartea e cea mai bună cale de reeducare a deținuților?”
Pentru a înțelege cum se simte romanul e suficient să ne imaginăm o persoană plină de ură și durere, emotivă și labilă, pendulând între accente melodramatice, uneori chiar patetice, și vorbe tăioase, agresive, care zboară ca niște palme nervoase peste obrajii audienței. Ea poartă un spot de lumină violentă și crudă care luminează toate cotloanele unei case care face tot ce îi stă în putință să nu se dezvăluie. Îi luminează putregaiul și pereții falși, ferestrele zidite și subsolurile insalubre. Această persoană nu este criminalul, ci femeia care a vrut să-și pună capăt zilelor. Sora Monica, mătușa, umblă în urma celor ca ei, măruntă și firavă precum iertarea din lume, alinând într-un fel care e aparent creștin, dar de fapt fiind mai degrabă dincolo de orice religie, un fel de magic balsam al umanității care mai există în noi. Tot ea e capabilă să producă o breșă prin care se poate strecura în sufletul deținutului cu ajutorul unor simțăminte pe deplin sincere și încărcate de cea mai dezinteresată și milostivă atenție. Ea reușește să demonstreze ceva extrem de simplu și în același timp cutremurător. Atenția și interesul pe care-l purtăm în privire, ochiul conștient pe care-l ținem deschis spre semeni este radarul care identifică răul înainte de a se produce. Nu știam este o propoziție care se aude de atât de multe ori, nu știam este un scut după care ne ascundem dezinteresul, noi, familia, comunitatea, societatea, întreaga omenire. Nu știam ascunde nu m-a interesat, iar dezinteresul dovedește lipsa iubirii.
„…trebuie să suferi dacă vrei să atingi trezirea interioară, trebuie să știi că a suferi înseamnă să vezi, să simți și să înțelegi ce e suferința ta și a altora. O viață adevărată, bazată pe trezirea interioară, nu poate exista fără compasiune. Compasiunea nu există fără înțelegere, iar înțelegerea nu poate exista fără să te intereseze ce se întâmplă cu cei din jurul tău. Dragostea înseamnă să te intereseze viața celorlalți. ……… . …nu am știut nimic. Poate că nu știu sunt două cuvinte care nu ne spală de păcate, ci mai degrabă sunt antonimul dragostei, al dreptății, al compasiunii, al solidarității de care fiecare ar trebui să dăm dovadă.”
Criminalii și actul criminal, această anomalie a comportamentului uman, care duce la suprimarea unei vieți, ne face să uităm că orice criminal a fost înainte de crimă, un om. În mod ironic, mulți dintre ei ajung în instituțiile statului înainte de a comite această faptă abominabilă. Dar atenția deplină și neclintită o capătă doar după ce se înfăptuiește ireparabilul. E ca și cum s-ar trece zi de zi pe lângă o bombă fără să i se dea atenție, fără să o dezamorseze nimeni, așteptând să explodeze pentru a i se putea imputa distrugerea pe care a provocat-o.
„I-am zis că știu că voi primi pedeapsa cu moartea, că sunt bucuros că voi fi executat de autorități, că mă chinui de ani de zile să-mi pun capăt zilelor. Și i-am mai spus că niciodată în viața mea oamenii nu mi-au dat atenție, că era pentru prima oară de când venisem pe lume când oamenii se arătau interesați de mine, că sunt bucuros că-mi urmăresc fiecare mișcare.”
“Atunci am înțeles că un act criminal rămâne pentru totdeauna, că nu dispare precum vorbele ce ne ies pe gură. O crimă nu e ca vântul care suflă cu putere și apoi nu-l mai poți simți.”
„Umerii lui Yun-su tremurau. Trupul îi vibra ca o ramură legănându-se la cea mai mică adiere. Era o ființă umană, o prezență umană. Gândul că toți, chiar și criminalii, tremurăm înspăimântați, m-a deprimat pentru moment.”
Sunt făpturile umane rele sau bune din naștere sau capătă aceste atribute în funcție de felul în care familia și societatea i-a educat? Nu este, desigur, nici pe departe o problemă legată de Coreea se Sud, ci evident, de natura umană. Nimeni nu poate nega că nu suntem toți la fel de buni sau la fel de răi. Nici faptul că, indiferent de abuzurile sau viața precară la care am fost supuși, nu toți oamenii ajung criminali. Însă cartea nu îngăduie să se treacă cu vederea că un criminal denotă eșecul unei comunități, măcar în parte. Un criminal nu răsare din senin decât dacă este un om bolnav. Chiar și acela ar putea primi un tratament. În drumul lui spre crimă, omul acela trece zi de zi pe sub ochii celor din jur. Dacă nimeni nu l-a luat de mână, nu l-a privit în ochi și nu a înțeles unde se duce, este și vina noastră, generică, a tuturor. Criminalul este simptomul unei societăți bolnave.
„Ați văzut pe cineva care să fie bun în fiecare zi?”
„E ciudat, dar la naștere nu suntem compleți. Trupurile mânjilor și vițelușilor care prind contur în pântecul mamelor și, de îndată ce vin pe lume, pot alerga. Nu același lucru se întâmplă cu oamenii. Ne naștem ființe umane, dar abia mai târziu ne și comportăm ca atare. Procesul durează de obicei, cam trei ani. După o teorie recentă, se spune că avem nevoie de optsprezece ani ca să ajungem oameni. În cuvinte simple, Dumnezeu face șaptezeci la sută din noi, restul de treizeci e responsabilitatea părinților. ….. Tomografiile celor care au fost abuzați în copilărie arată că între cinci și zece la sută din creier le este afectat.”
„În spatele unui om care a comis o crimă inimaginabilă e un adult care l-a abuzat, care l-a tratat cu violență, în cel mai cumplit mod cu putință. Toți sunt la fel. Violența duce la violență, iar cea din urmă duce la și mai multă violență.”
Avem dreptul să luăm viața cuiva, condamnându-l la moarte după un proces, sau pedeapsa capitală este la rândul ei o crimă săvârșită sub protecția legii? Un procuror subliniază în carte o diferență pe care ne-am obișnuit să o percepem ca fiind justă. „Inculpații nu sunt uciși, sunt executați.” Execuția nu se vede deloc precum o crimă, ci se vede ca un act de justiție, un act compensatoriu. Dar ea nu elimină, oare, o problemă pe care societatea nu a știut să o gestioneze? Nu șterge o sumă de greșeli ale noastre, care dispar odată cu acuzatul, lăsându-ne curați și lipsiți de orice mustrare sufletească? Ce eliminăm noi prin execuție, de fapt? Criminalul este, în afară de un pericol, de un element vinovat, de întrupare a răului extrem, dovada unui eșec colectiv, și singurul care plătește în fața celorlalți cu viața, după victimă. Crima premeditată nu are nici o justificare, omul care devine criminal s-ar putea să aibă. Un deșeu a fost cu siguranță, inițial, o resursă prost utilizată.
„…cei care au fost martorii unei crime ajung susținători ai pedepsei cu moartea, iar cei care au asistat la o execuție sunt împotriva ei.”
„O vorbă spune că cei condamnați la moarte mor de șase ori: când sunt prinși, când sunt condamnați la primul, la al doilea și la al treilea apel și când sunt executați. Ultima moarte are loc în fiecare dimineață. Dimineața, când a sunat sirena de trezire, deținuții sunt pregătiți să moară.”
“Capul deținutului este acoperit cu o glugă albă, în jurul gâtului este pusă o frânghie. Când ordinul de execuție este dat, cinci gardieni trag în jos cinci manșete. Odată am citit că din cele cinci manșete una singură funcționează cu adevărat, ca să nu-I facă pe gardieni să se simtă vinovați. Când manșeta este apăsată în jos, deținutul atârnă în ștreang după ce podeaua pe care a stat pe care a stat în genunchi se deschide sub el. În multe cazuri, picioarele deținutului se zbat timp de cinciprezece, douăzeci de minute. Un medic îi pune stetoscopul pe inimă și, după ce confirmă că nu-I mai bate inima, deținutul este lăsat în ștreang pentru încă douăzeci de minute. Unii deținuți nu mor nici după ce îi controlează medical, altora li se rupe frânghia sau frânghia e prea lungă. Alții pur și simplu cad sub trapa deschisă în podea și se umplu de sânge. Dacă se întâmplă astfel de incidente, trebuie luat totul de la capăt. O ceremonie care poartă numele de execuție.”
“Atunci am realizat că singura moarte pe care putem programa, pe care am putea să o împiedicăm, dar pe care nu avem puterea să o oprim, e moartea prin executare.”
O carte provocatoare. O carte care smulge cu putere pătura sub care stăm și dormim, știindu-ne nevinovați. O carte care ne întreabă răspicat dacă răul care crește lângă noi ne aparține sau nu. O carte care ar putea să nască discuții aprige despre cum se împarte vinovăția și dreptatea în lumea oamenilor. O carte pe care o recomand orcărui club de lectură, pentru că argumentele pro și contra care s-ar aduce, ar scoate la lumină, în mod evident, pe lângă o foarte interesantă discuție, cum ne raportăm fiecare la un alt om și la societate.
O carte care ne obligă să specificăm pe acest produs, criminalul, locul de proveniență. Ce vom scrie? Made of nature. Made by humans. Made by home. Made by hand. Made of society. Una sau toate acestea. All Rights Reserved.
