”Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi si din gulaguri”, de Aurel State
Editura ROST, Fundatia Sfinţii Închisorilor, Ediţia a III a Bucureşti-Piteşti, 2013
Aurel State s-a născut în 1921 în satul Godeni din judeţul Argeş. Între 1940-41, a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă de la Ploieşti, fiind repartizat în 1942 în Batalionul 1 al Vânătorilor de munte, trimis direct la asediul Sevastopolului, în peninsula Crimeea. După căderea portului-fortăreaţă în urma asediului germano-român, a luptat împotriva partizanilor sovietici din zona. Rănit de patru ori pe front a fost decorat atât cu Virtutatea Militară, Ordinul Mihai Viteazul, cât şi cu Crucea de Fier. Aurel State a lăsat o mărturie[1] de prim ordin faţă de dezastrul militar suferit de Armata Română în Crimeea în 1944, mult mai puţin cunoscut faţă de cel de la Cotul Donului şi stepa kalmuca din 1942, dar şi a prizonieratului zecilor de mii de militari români capturaţi de sovietici. Evocarea lui are aceleaşi accente dramtice precum cele descrise de Radu Mărculescu despre luptele din zona Stalingradului.
În urma contraofensivei sovietice din 1943, peninsula Crimeea fusese izolată de restul teritoriului controlat de germani, aprovizionarea putând fi făcută doar pe mare, de la Constanţa. Frontul ajunsese chiar pe teritoriul României în timp ce în Crimeea în continuare se aflau trupele de elită ale Armatei Regale Române[2]. Şteflea, şeful Statului Major Român a încercat şi reuşit să reducă încetul cu încetul efectivele acestora, de la 110.000 de militari la 65.000, în ciuda protestelor germane. Hitler se crampona şi de Crimeea după cum o făcuse şi cu Stalingradul. Când sovieticii au lansat ofensiva în istmul Perekop, care lega peninsula de continent, aveau o superioritate zdrobitoare, masând 30 de divizii cu 470.000 de soldaţi susţinuţi de 6.000 de guri de foc, 560 de tancuri şi 1250 de avioane de lupta. Aliaţii româno-germani le puteau opune doar 230.000 de militari având la dispozitie 1.000 de guri de foc. Luptând în faţa peninsulei Chersones pentru a încetini avansarea forţelor sovietice copleşitoare „şase Batalioane de Vânători de Munte români (trebuiau) să oprească puhoiul, spre a înlesni evacuarea”[3]Abia acum militarii români au descoperit două depozite germane abandonate, unul de alimente şi altul plin cu muniţie: „Niciodată nu cunoscusem atât belşug că acum, când nu ne mai trebuia nimic. Cu ciocolată, ţigările şi prafurile de limonadă efervescenţă dintr-un sac de merinde, puteam să trăim până acasă.” După ce iniţial sovieticii au fost surprinşi de existenţa unei rezistenţe, ulterior s-au aşezat tacticos să îngroape poziţiile vânătorilor de munte. „Tragerile nu se făceau după hărţi, erau directe. Noi îi vedeam, ei ne vedeau. Noi aşteptăm îmbarcarea pentru Constanţa, ei pe frontul de la Iaşi. Dar noi voiam să ajungem să ne batem cu ei acolo, iar ei, să ne termine aici.”
Poziţia pe care o deservea Aurel State a fost atacată şi de 25 de tancuri, dar vânătorii români s-au descurcat şi cu aceste „namile” chiar dacă nu prea avuseseră de-a face cu ele, căci aceste trupe fuseseră folosite mai ales în zonele accidentate unde tancurile nu puteau opera. „Vânătorii de munte se schimbaseră brusc în vânători de tancuri” sovietice care au fost incendiate, folosindu-se lansatoarele de grenade germane. Însă zarurile fuseseră aruncate, vânătorii de munte fiind sacrificaţi pentru a permite evacuareaa 124.000 de militari din cei 230.000[4]. În timpul evacuării pe mare au fost scufundate mai multe nave (Totila şi Teja) care au făcut alte 11.000 de victime. „Mii de ochi flamanzi, înfipţi în priveliştea nopţii fantastice, aşteptau vasele promise.”
Aurel State a făcut însă parte din miile de militari români abandonaţi la Chersones. Descrie cutremurător panica instaurată, neîncrederea în viitor: „Sublocotenentul Irimescu socoti, spre ziua, că soarta omului se cade să stea în mâna lui şi-şi zbură creierii.” Sute de răniţi se aflau înghesuiţi în fortul Maxim Gorki. Dezamăgirea resimiţită era imensă: „Ţara dormea în noaptea aceea.” Scenele predării sunt la fel de dramatice la Aurel State ca cele descrise de Radu Mărculescu, jaful şi cruzimea Armatei Roşii fiind binecunoscute: „Colonelul Vasilescu fusese liniştit cu un cartuş în burtă, ca să i se scoată cizmele.” State creioneaza foarte bine şocul decăderii din statul de fiinţă liberă în cel de prizonier, om lipsit de libertate, iar în cazul sovietic, sclav, de-a dreptul. Pe o culme, soldaţii roşii iniţiaseră un joc: cu pari împingeau în prăpastie prizonieri din coloane. „Speram fierbinte să fiu ales, dar un maior dintre cei ce animau competiţia preferase un specacol exclusiv cu nemţi.” Însă şi Armata Roşie reprezenta în miniatură Uniunea Sovietică cu toate paletele posibile, în această umanitate atât de pestriţă puteai avea surpriză să dai peste ofiţeri care-şi mai păstraseră luciditatea şi umanitatea. Unul dintre ei strigă mulţimii de prizoneri: „Sunteţi soldaţi. Cum puteţi să arătaţi ca neoamenii? Nici o existenţă nu se începe în halul acesta. Adunaţi-vă! Oamenii pot renaşte. Ne-aţi făcut destul rău. Noi va dăm viaţa. Un ofiţer să ia comanda.” Evident, victoria îţi oferă un drog foarte puternic, acelaşi discurs l-ar fi putut avea şi ofiţerii germani în 1941 sau 1942. Cu aceeaşi tentă ideologică (şi soldaţii sovietici puteau renaşte dacă treceau în rândul Armatei lui Vlasov).
Primul lucru pe care l-au făcut sovieticii a fost să separe trupa de corpul ofiţeresc. Capul răutăţilor. În cazul ofiţerilor polonezi reţinuţi în 1939, o bună parte a fost de-a dreptul împuşcată, cum bine se ştie. După cum relata şi Mărculescu, cu diferenţa că zecile de mii de militari români luaţi prizoneri în noiembrie 1942 în zona Stalingradului au avut ghinionul unei ierni siberiene, în timp ce vânătorii de munte intraseră în captivitatea sovietică în mai 1944 şi în Crimeea, cei slăbiţi şi care rămâneau în urmă coloanei erau rapid împuşcaţi, dar rata mortalităţii trebuie să fi fost mult mai mică în Crimeea. Coloana de prizonieri a ajuns într-o mică localitate de lângă Sevastopol, unde un colonel sovietic îşi arată superioritatea plină de înţelepciune ortodox-stalinistă: „N-am aşteptat oaspeţi! Nu veţi primi deocamdată mâncare. Postiţi şi meditaţi la viaţă pe care aţi dus-o! Noi vă vom ajuta să găsiţi drumul cel bun.”[5] Prizonierii români au fost transportaţi în celebrele lagăre de la Oranki şi Mănăstârka, unde a fost şi el implicat în confruntările, grevele foamei pe care le descria atât de bine Radu Mărculescu care şi menţioneaza odiseea şi calvarul camaradului său în volumul său memorialistic. Cumva cele două par a comunica şi completa.
Aurel State fiind implicat în luptele împotriva partizanilor sovietici care acţionau în Crimeea în 1943, de aceea a fost adus înapoi în Crimeea, la locul faptei, în 1949 pentru a fi judecat pentru crime de război.[6] În plus, partizanii atacaseră trupele române şi, fireşte acestea se apăraseră şi îi urmăriseră pentru a-i distruge. În timpul procesului de la Simferopol: „Ne ridicasem împotriva instituririi, apoi a competenţei tribunalului, împotriva incapacităţii traducătorului, care nu stăpânea nici română şi nici rusă. Atacasem desfăşurarea instrucţiei, refuzăm apărătorii din oficiu.”[7] Martorii citaţi de instanţa sovietică din rândul populaţiei civile care ar fi avut chipurile de suferit de pe urmă barbariei fasciste române nu aveau decât cuvinte de laudă la adresa incuplatilor. Unul mărturisea că venea cu copii pentru a fi hrăniţi la cazanul trupei române, o franţuzoaică eşuată în URSS şi în Crimeea a declarat că de Paşte primise cozonac şi lichior, altul că un copil îi fusese îmbrăcat într-un costum făcut din foaia de cort a românilor. Şi aceasta chiar dacă ştiau la ce se expun din partea justiţiei sovietice care dorea să-l execute, dar era mai util în viaţă. I s-a acordat doar o pedeaspă de 25 de ani de Gulag.
În închisoarea de la Feodoisa, grupul român a primit cărţi în limba rusă pe care a început să o înveţe.[8] Transferat din Crimeea către esenţa Gulagului, transportul de prizonieri s-a prăjit în gara din Dnepropetrovsk unde a primit pesmeţi pământii şi heringi săraţi. Se murea de sete: „Paza vagonului, trândavă şi înrăită de exercitarea meseriei, distribuise porţia de apă în batjocură, vărsând-o pe lângă cănile împrumutate pe rând în compartimente. Capetele înghesuite sub şuviţele şi picăturile irosite se împingeau să le prindă în gură, în pumni, în ochi.”[9] Lotul a ajuns în închisoarea de la Harkov care „gemea de condamnaţi în tranzit. Prin uşile de gratii de pe ambele lături ale coridorului se vedeau mulţimi de oameni ca în băile de abur.” O sută de partizani naţionalişti ucrainieni ai lui Bandera au fost îngrămădiţi, preluând automat puterea neoficială din puşcărie „Odată instalaţi, naţionaliştii ucrainieni marcară ritual sosirea, spunând în cor o rugăciune şi apoi cântând.” Următoarea etapă: Kirov, un alt lagăr de tranzit. „O uriaşă staţie de pompare care împinge sânge omenesc pentru lagărele din Cercul Polar. Cei norocoşi erau trimişi pentru munci de pădure în sudul republicii Komi, la Peciora, câteva sute de kilometri la nord de Kirov.”[10]
(va urma)
[1] Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi si din gulaguri, Editura ROST, Fundatia Sfinţii Închisorilor, Ediţia a III-a, Bucureşti-Piteşti, 2013.
[2] Diviziile 1, 2, 3 Vânători de Munte care formau Corpul de Munte.
[3] Op. Cit., pag 171.
[4] 60.000 de germani, 40.000 de români, precum şi a unor trupe slovace, vezi A. Pandea, E. Ardeleanu, Românii în Crimeea, Editura Militară, 1995.
[5] Pag. 183.
[6] Chiar dacă lupta partizanilor nu era recunoscută în Convenţia de Haga, deci cei care apelaseră la mijloace ilegale erau tocmai sovieticii care-i judecau acum pe ofiţerii români din trupele de vânători de munte, dreptul absolut al învingătorului de a face ce poftestşte.
[7] Pag. 284.
[8] Ceea ce ştiau în timpul campaniei era modest, cuvinte de genul cantonament, pâine, preţ, dragoste etc.
[9] Pag. 298.
[10] Pag. 309.
1 comment