Si te trezesti razand, de Philip O Ceallaigh

Si te trezesti razand, de Philip O Ceallaigh
Editura Polirom, Colectie Biblioteca Polirom. Proza XXI, Iasi, 2012
Traducere din limba engleza de Dan Sociu

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Ultimul volum al scriitorului de origine irlandeza (nascut in comitatul sud-irlandez Waterford) Philip O Ceallaigh “Si te trezesti razand (de ceea ce credeai ca-i suferinta)”[1] este unul cu si despre Bucuresti, acolo unde de altfel traieste din anul 2000 (aflam in informatiile oferite cu generozitate de editor), povestea unui scenarist, Vali, in lupta cu meandrele concretului, pentru a prelua o exprimare celebra, viata dezabuzata, plina de compromisuri si mizerii. De altfel aceasta tema majora se regaseste si in prima carte a lui O Ceallaigh, Însemnări dintr-un bordel turcesc, [2] Ritualul scoaterii unui mort dintr-un bloc ceauşist de 10 etaje din Bucureşti este surprins de O Ceallaigh in acest volum „ceva e complet anapoda. Nimeni nu ştie cum să se poarte sau ce să spună. Le e frică tuturor. Oraşul ăsta e complet anapoda. Clădirle sunt anapoda. Suntem cu toţii aici şi nici unul dintre noi nu ştie ce face. Nu mai ştim nici cum să înmormântăm un om. Ieşisera oamenii pe la ferestrele blocului, să se uite. Nu era nimic interesant, dar n-aveau altceva mai bun de făcut”[3]

Firul narativ al cartii este dubios, ascuns in multe detalii interschimbabile, greu de retinut. Personajele, atat cele masculine cat si cele feminine (pe care Vali le tot poseda, trecand de la unul la altul) pe care le imagineaza autorul irlandez si care graviteaza in jurul lui Vali sunt, de asemenea, schematice si vor sa reprezinte cat mai fidel societatea romaneasca de azi: prieteni  mafioti, producatori verosi, propritari de baruri in zona veche a Bucurestiului, prietene care au fost si vor fi iubite, iubite care vor deveni simple prietene sau iubitele prietenilor. Un orizont uman haotic care insoteste un fir narativ greu de precizat, condimentat din cand in cand cu tentatii scabroase, pentru o asezonare la moda (in gara din Munchen autorul, obosit, gaseste alinarea intr-o splendida toaleta publica “m-am intors in gara, am platit si mi-am descarcat matul. Si am ramas acolo inca o vreme, relaxandu-ma cu pantalonii in vine. Era formidabil de curat in jur. Ai fi putut manca o portie de Himmel und Erde pe podea. Si cald! Minunat de cald. Am si adormit la un moment dat. Mi-am petrecut toata dimineata acolo si nimeni nu m-a deranjat. Stateam pe tronuletul meu, meditam la viata si ma simteam protejat. Sigur, mirosea de parca pusesera o oala mica cu cacati la fiert, dar nu-mi pasa. De atunci mirosul de cacat imi provoaca un mic moment de reverie, ca madlena lui Proust.” Sau “Imi amintesc cand m-am culcat prima oara cu Dia, cum ne-am tarat pe saltele, cum mi-am frecat pula de fata ei, i-am lins sucurile pizdei, toata pantomima intimitatii.”[4] sau “Casa Poporului e ca o basina intr-un lift aglomerat. Ce-a fost a fost. Cel mai bine e sa ne prefacem ca nu s-a intamplat. Emil a tras o basina dar n-a ras nimeni.”[5]

Nu am inteles niciodata de ce unii autori prefer sa recurga la astfel de mici trucuri pentru a captiva galeria. Mai are cineva indoiele ca fiziologia si sexualitatea umana sunt de cateva zeci de mii de ani cam aceleasi? (De acord, sexualitatea a mai evoluat in functie de complexitatea crescanda a societatii umane, complicandu-se inutil). Au aceleasi consecinte, provoaca aceleasi placeri? Adevarul trebuie spus verde in fata: ne futem, ne cacam, ne pisam. Un mare mister uman, in sfarsit, descoperit, explicat rational. Si de O Ceallaigh.

Din material textului scriitorului irlandez am remarcat si cateva enervari pe care le observa si Mirel Banica, axate in jurul aceleiasi tematici, agresivitatea si nesimtirea existenta in Bucuresti parca in doze mai mari (poate pentru ca este cel mai mare oras locuit de romani?) in cartea pe care am semnat-o impreuna ( „Enervari sau despre bucuria de a trai in Romania”) la Editura Polirom, in 2007. Jeepurile ca niste tancuri negre care parcheaza in statiile de autobus, impiedicand accesul infanteriei sarace la mijloacele de transport etc. “N-are treizeci de ani, e deja chel si obez, cu arterele infundate. Trebuie sa razbata pana la capatul intersectiei si, dupa ce o sa treaca, vor fi si alte intersectii, alti oameni care o sa incerce sa-i taie fata, si in cele din urma o sa-si caute un loc de parcare si ala o sa fie pe trotuar.”[6]

Singurele fragmente care mai salveaza volumul sunt cioburile unei realitati pe care noi o cunoastem foarte bine si care nu mai poate surprinde (prea multi s-au dat cu capul de aceasta oglinda, spargand-o in mici fragmente fara a schimba in mod fundamental nimic caci in lipsa educatiei nimic nu poate fi schimbat radical si nici in scurt timp) “Ne-am mancat saormele. Erau foarte bune. Trebuie sa-ti bagi capul in troaca si sa ataci genul asta de mancare inainte sa ti se dezintegreze intre degete. Ionel si Rambo (doi interlopi care finantau un film profund prdus de un prieten de-al lui Vali, scenaristul-N.M.) si le-au halit pe ale lor din trei inghitituri si apoi, balind si clefaind, si-au scuturat sosul de pe degete. Si-au sters scarbiti mainile cu colturile servetelelor, pe care le-au aruncat pe joc.”[7]Sau “Invidia celorlalti da banilor savoare, iar masinile sunt cel mai eficient mod de a o provoca. Suntem pusi in relatie unii cu altii prin aceste spectacole de teatru in aer liber. Teatru, insa un teatru care se intinde peste zile, una dupa alta, fara nici o incheiere. Si care i-ar putea fi incheierea ? O revolutie care i-ar face pe bogati sa sufere si sa le dea cersetorilor sansa sa se ridice? Dar n-am mai avut asa ceva? Solutia era sa cumpar o masina.”[8] Sau dialogul

„-Nu esti pe Facefuck?

-Nu.

-Tu?

-Cand am ajuns sa am o mie de prieteni, m-am oprit. Era ca un grup de cimpanzei care o iau razna intr-un magazin de jucarii. Desfaceau toate cutiile, apasau pe toate butoanele, se impuscau cu pistoalele de jucarie. Sau asa ceva. Mai vrei un vin?„[9] sau sentinte mistoc-religioase “Daca Dumnezeu ar fi dragut cu noi tot timpul, nici n-am mai sti ca e acolo. Am fi doar niste animale care mananca si fut.”[10] Sau “Ochii iti sunt atrasi de ecrane ori de cate ori nu e mare lucru de vazut pe afara si nu prea e niciodata. Candva spatiul public era dominat de biserici care promiteau o viata mai buna, acum sunt ecranele. Cele mai mari strazi, ca sa nu para saracacioase, au cele mai mari ecrane.”[11]O Ceallaigh are intr-adevar dreptate si in descoperirea atractiei auctoriale. “In tarile in curs de dezvoltare baietii destepti vor sa ajunga avocati, sa-si ajute familiile, sa scape de saracie. Pe urma societatea avanseaza pana in punctul in care oamenii au ce manca si au instalatii sanitare, asa ca ce vor toti acum e sa fie speciali, vor sa-si santifice experienta individuala prin arta. Vor sa fie autori. Acum doctorii si avocatii se simt stanjeniti sa fie doctori si avocati, se gandesc ca e un mod mai respectabil de a-ti petrece timpul liber sa stai si sa scrii povesti.”[12]

Prima carte in care decortici Romania poate fi un eveniment, a doua incepe sa sune asemanator  dar a treia deja devine obositoare: martirajul scriitorilor care dupa ce au scris o carte buna tind sa o repete in toate celelalte. Nu trebuie sa uitam ca O Ceallaigh isi scrie cartile pentru lumea anglofona, ele fiind preluate si traduse de Editura Polirom. Probabil ca aceasta savoare valaha a rahatului, pentru a fi in ton cu limbajul literar al scriitorului irlandez, are un alt impact, o alta forta de penetrare, mult mai mare decat am fi noi tentati sa banuim. Dar daca Philip O Ceallaigh nu-si schimba radical macar subiectul urmatoarelor volume, depasind viata dezabuzata intr-un oras periferic precum Bucurestiul asfixiant, ne temem ca aceasta repetitio nu va mai spune mare lucru nimanui, plictisind.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.