Scrieri alese, de Alexandru Sahia
E.S.P.L.A., Bucuresti, 1960
Radiografia raiului sovietic in 1934
Versiunea oficiala
Biografia lui Alexandru Sahia este destul de saraca. Alexandru Sahia, cu numele său iniţial Alexandru Stănescu s-a născut în comuna Mânăstirea din fostul judeţ Ilfov la 11 octombrie 1908, fiind al fiu al unui ţăran înstărit. Copilăria, până la 12 ani şi-a petrecut-o în satul natal. După ce a absolvit clasele primare în localitatea natală, în anul 1920 Alexandru Stănescu a fost înscris de tatăl său la Liceul Militar Dimitrie Sturdza din Craiova. În 1926, elevul Alexandru Sahia a debutat literar cu schiţa „Sculptorul Boambă”, publicată în revista „Şoimii”, editată de Liceul Militar Mihai Viteazul din Târgu-Mureş.
Inadaptat vieţii cazone, în 1927 a părăsit Liceul Militar, iar în anul 1928 şi-a dat bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu s-a putut adapta nici la viaţa universitară, astfel că în anul 1929 a intrat în viaţa monahală, devenind călugăr la Mănăstirea Cernica. La mai puţin de un an de la intrarea la mănăstire s-a retras şi din mănăstire. Începând din 1931 şi până în 1937 – anul decesului – Sahia a fost gazetar publicând în cunoscute ziare şi reviste de stânga ale vremii: Rampa, Facla, Adevărul, Dimineaţa, Azi, Cuvântul liber, Era nouă şi altele. A înfiinţat, în 1932, revistele Veac nou şi Bluze albastre. În anul 1935, după o călătorie de trei luni în toamna anului 1934 în Uniunea Sovietică, a scris volumul de reportaje U.R.S.S. azi. A murit la numai 29 de ani ca urmare a unei tuberculoze netratate.
Volumul de reportaje care ne interesează, URSS azi, reprezintă una din puţinele cărţi de călătorie pe care le-au scris scriitorii romani despre URSS înainte de 1945. Spre deosebire de volumul lui Istrati, Sahia a publicat o carte standard despre cele trei luni petrecute în Ţara Sovietelor, asemeni lui Geo Bogza (Meridiane sovietice) si George Călinescu (Kiev, Moscova, Leningrad) lucrări totuşi postbelice, după sovietizarea României, prezentând în general marotele preluate de toţi ceilalţi călători bine înregimentaţi sistemului. Din România Sahia a ajuns în Polonia iar de aici a traversat frontiera sovietică. Încă de la începutul relatării Sahia prezintă cititorului traseul urmat: “Vreme de o lună şi jumătate am bătut străzile Moscovei, singur şi de capul meu. Din Moscova, am plecat la Leningrad, apoi la Nijni-Novgorod in regiunea Volgari. De aici, prin toata Ucraina, oprindu-mă în stepa 15 zile, apoi la Alecsandrovska, Dnieprostroi (bazinul Niprului), Dneipropetrovsk, Kiev, am mers până la Tiraspol.”
Autorul vrea să-şi asigure cititorii că a calatori de capul sau, “lipsit de însoţitorii oficiali ai Inturistului” şi neavând cum să o dovedească, îi roagă să-l creadă. Pe cuvânt. Sahia a vizitat metroul din Moscova care ar fi superior celui din Paris, descrie entuziast sărbătoarea aniversarii din 7 noiembrie “steaua roşie în cinci colţuri, simbolizând continentele, se înalţă deasupra oraşului, făcând impresie că pluteşte în noapte”[1]sau “Teatrul cel Mare, înconjurat de luminile proiectoarelor roşii, părea de foc. În grădina din faţa lui o stea în cinci colţuri, din pământ. În locul florilor erau sădite o serie de steaguri roşii. La rădăcinile lor, în pământul stelei, erau ascunse becuri electrice care luminau faldurile steagurilor agitate de un curent continuu.”Inevitabil, Sahia descrie şi defilarea militară, unul din ceremonialele esenţiale pentru impresionarea călătorului străin care oricum cunoştea prea puţine despre arme şi armamente. Numărul contează în astfel de cazuri. Descriere Leningradului, vizitează şi fortăreaţa Petru si Pavel (Petropavlovsk). În fostul palat al prinţului Mihai, fratele împăratului Alexandru II regăseşte următoare frază memorabilă, rostită de Stalin “O dictatură puternică a proletariatului este ceea ce ne trebuie pentru a fărâma ultimele resturi ale clasei capitaliste muribunde şi pentru a zdrobi maşinaţiile ei tâlhăreşti.” Citând această dovadă de înţelepciune, Sahia nu se poate abţine să nu adauge o plecăciune “Fraza aceasta răsună puternic în palatul de marmoră”.
Ziaristul român zugrăveşte un tablou mai intens descriind participarea sa la un mic cortegiu funerar. Un dric urmat de şapte oameni înaintează cu viteza melcului pe o stradă centrală. O fetiţă cocoţată pe capră ţine în mâini o icoană. Această procesiune stranie, privită cu dispreţ şi neînţelegere (oare şi cu frică?) de trecători îl atrage pe călător care îşi ia inima în dinţi (ce avea el însă de pierdut?) şi i se alătură. Meseria de reporter pe care Sahia a practicat-o în ţară îşi spune cuvântul “La intrarea în cimitir ne întâmpină o ceată de bătrâne – poate vreo douăzeci de cerşetoare. Nu sunt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sunt ultimele epave ale burgheziei trecute. Probabil, cândva, au fost bogate şi au însemnat mult în lume lor. Le-a prins însă viaţa cea nouă nepregătite şi incapabile să facă ceva.” nu se poate abţine autorul să nu ofere o concluzie moralizatoare. Părinţii bătrâni ai tânărului mort au insistat ca el sa fie înmormântat creştineşte, în timp ce fratele lui ( reprezentând noua lume) îi respingea pe preoţi, afirmând că mortul a fost comunist şi ar fi vrut să fie incinerat. Preoţii, respinşi într-o primă instanţă, şi-au făcut din nou apariţia la marginea gropii, proaspăt săpate. Bătrânul îi îndeamnă să slujească.
“Cei trei tineri au privit dispreţuitori către preoţi, pe urmă au întors spatele, retrăgându-se câţiva paşi. Când mormântul a fost terminat, bătrânul a pus la capătul lui o cruce subţire din crengi de brad cu o fundă de hârtie albastră. Unul dintre tineri a înfipt în faţa crucii o scândură albă cu numărul 618 de care era prinsă o panglică roşie.” Naiv si/sau răuvoitor, Sahia minte în continuare “Preoţii pot merge în fruntea cortegiului mortuar pe străzi; nu-i împiedică nimeni. Le lipseşte însă curajul. Nu ar mai putea să reziste privirilor celor mulţi care de mult au uitat de Dumnezeu.” Spre deosebire de înmormântările creştine, revolute, cele comuniste îţi oferă “impresia unei lumi care, încrezătoare în ea, pleacă să se lupte cu viaţa” căci mortul, îmbarcat într-un camion tapiţat în roşu, este însoţit de coloane de muncitori în bluze albastre de la fabrică “cu muzică militară în frunte.”[2]
Călătorul nu putea evita, firesc, marile realizări ale statului bolşevic în domeniul industriei grele (fala oricărui stat comunist, obsesia maladivă a lui Stalin şi Ceauşescu) “Şi n-am vizitat decât fabricile importante din Moscova, Leningrad, regiunea Nijni-Novgorodului, de pe Volga şi bazinul industrializat al Niprului de la Dneiproghes. Marea industrie se află însă în Urali sau de-a lungul Pacificului, în Siberia, apoi în Caucaz şi părţile de jos ale mării.” Adică peste tot. “De la Revoluţia din Octombrie, guvernul bolşevic a brăzdat Rusia ţaristă de altădată, cu lanţuri de fabrici, adevărate stavile faţă de orice pericol armat, care s-ar abate vreodată asupra patrie proletare.”[3] Iar Sahia face un raport amănunţit al marii industrii sovietice, oferind cititorului dovezi de netăgăduit ale avansului construcţiei socialiste : zeci de mii de cai putere, miliarde de kilowaţi, fabrici de locomotive (Sarmova) etc. Sahia se foloseşte de arma cifrelor, împrăştiind cu generozitate peste materia volumului aceste condimente menite a oferi autenticitate. Realizările sovietice trebuiau să fie palpabile, cuantificabile pentru a închid gura cârtitorilor. Din nefericire, astfel de lucrări propagandistice nu se refera la o altă realitate la fel de cuantificabilă, cea a lagărelor şi milioanelor de morţi ai regimului.
Din relatarea standard a lui Sahia nu putea lipsi şi clasica vizită la colhoz. Pentru a ajunge la el, Sahia se urcă într-un camion, undeva, într-o Ucraina însângerată după marea foamete. “lângă mine stă un cetăţean cu ţinută îngrijită şi pare a fi tânăr de tot. A deschis o carte si citeşte. Subliniază, din când în când, anumite rânduri cu vârful unui creion albastru.’ Dar ce credeţi că citea tânărul? În nici un caz Can-can sau Click ci “raportul lui Stalin asupra muncii, ţinut la congresul al XVII-lea” “Lucrul cel mai interesant într-un colhoz este respectul pentru munca cu nivel ridicat şi plătirea ei la adevărata valoare”[4]doar unul din truismele vulgatei comuniste.
(va urma)
