”Săptămâna merelor coapte”, de Su Anisa
Editura Vremea, București, 2012
O nouă carte de proză scurtă, din seria parcă prea lungă pe care am citit-o anul acesta. ”Săptămâna merelor coapte” este o carte apărută în anul 2012 la Editura Vremea și aparține unei prozatoare române despre care nu știm prea multe, Su Anisa (sau Alexandra Raluca Niculescu, pe numele ei adevărat). 28 de povestiri foarte diferite, atât ca întindere, cât și ca subiect, atingând pe rând subiecte sensibile precum dragostea, suferința, nostalgia, încrederea sau compasiunea, unele având de asemenea o alură de povestiri fantastice.
Au fost câteva povestiri care mi-au plăcut mult și pe care le-aș recomanda cu plăcere și mai departe. Să luăm, de exemplu, povestirea care dă titlul volumului, ”Săptămâna merelor coapte”: un cuplu se află la țară, la părinții ei, tocmai când în sat se sărbătorea săptămâna merelor coapte, un fel de festivitate tradițională cu petreceri comune, cu multă voioșie și băutură, în care fiecare invitat trebuie, obligatoriu, să mănânce într-una din zile mere coapte. Cei doi nu sunt căsătoriți, dar această incursiune are drept scop chiar unirea lor viitoare într-un mod în care, probabil, l-am cunoscut cu toții: aceea de a se da bine pe lângă viitorii socri, prin orice mijloace. Numai că El nu este așa: îi displac atât tradițiile, cât și merele coapte și chiar dacă face eforturi incredibile, nu se poate adapta situației.
Dragostea adevărată este impecabil înfățișată în povestirea ”Anul are șapte zile”. Concediul multora dintre noi are șapte zile: agențiile de voiaj ne oferă șapte zile standard când plecăm la mare sau la munte, de multe ori nu ne permitem mai mult de o săptămână în peregrinările noastre. Ea, ospătăriță la un hotel de pe plajă, el, oaspetele solitar ce ajunge în fiecare an în același loc. Între ei există în mod sigur o scânteie, dar niciunul nu îndrăznește să facă un pas înainte. Și asta se întâmplă în fiecare zi din cele șapte, în fiecare an. La final, se pregătesc pentru anul următor. Numai că Ea decide ca anul acesta să fie ultimul:
”Eu am scoica spartă de la tine și asta e tot, tu o să revii anul viitor, o să găsește Tango-ul, dar pe mine nu. La sfârșitul verii ăsteia o să plec și n-o să mă mai întorc aici niciodată, vreau ca anii mei să aibă de acum toate zilele.”
Cuplul modern, care nu comunică suficient, este descris perfect în ”Unde te las?”: să luăm doi oameni care s-au despărțit temporar, mai mult ca urmare a plecării lui, decât ca urmare a sentimentelor. Depărtarea mare nu îi face să simtă mai puțin, numai că lipsește din ce în ce mai mult comunicarea reală, concretă, detaliată. Când ea îl cheamă să revină lângă sufletul ei, uită să îi precizeze că îi dorește doar apropierea, dar e treaba lui unde va locui în orașul străin:
”Nu mai reușea să scoată niciun cuvânt și n-ar fi suportat ca ea să-și dea seama că el se așteptase la altceva. Se uita fix pe geam, prefăcându-se încântat de un peisaj care nu-l atrăsese niciodată. Ce fel de iubire era a ei? De ce-l convinsese să se întoarcă? Ce voia de la el? Ce fel de relație voia ea?”
Nici drama oamenilor care se consideră scriitori, doar pentru că au scriitori în preajma lor nu este rău descrisă în ”Personajul lui Verini”. Aici nu este vorba numai despre aceștia, dar și despre oamenii care se cred personaje ale operelor celebre. Un ospătar se recunoaște ca fiind personaj în operele lui Verini, deși pasajele despre el sunt extrem de scurte, iar ospătarul din cărți este un personaj cu totul secundar. Și, ca să dovedească importanța lui, scrie propria versiune a unui roman. Unde, normal, ospătarul este personaj central.
Multe dintre celelalte povestiri ale volumului mi s-a părut destul de slabe din punct de vedere literar, neavând o miză propriu-zisă: unele au fost prea scurte pentru a însemna ceva (nu mai mult de două pagini), altele fără un mesaj prea clar sau prea dezlânate. De altfel, unul dintre defectele volumului este stilul autoarei din majoritatea textelor: nu știu cum să îl definesc, dar prefer frazele scurte, cu subiect și predicat, decât o frază masivă, care să conțină atât atitudinea naratorului, cât și dialogurile dintre personaje, care pare să nu se sfârșească niciodată. Prin urmare, un volum cu prea puține calități, cu excepția a patru-cinci texte, care meritau/merită o altă soartă.
1 comment