„Nu veți avea ura mea”, de Antoine Leiris
Editura Nemira, București, 2016
Traducere din limba franceză de Mihaela Stan
„Am căutat-o peste tot.
– …..
– Mai sunt oameni acolo?
– Trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău.”
Exista unele texte care nu pot trece granița valorii literare, dar pot trece peste alte hotare. Ele nu vor câștiga niciodată titulaturi în lumea bună a romanelor ori a cărților de non-ficțiune. Asta poate pentru că ajung cărți din întâmplare, ori din rațiuni speculative sau, ca în cazul de față, pentru că poartă în ele un mesaj care nu are nici o legătură cu literatura, ci cu ceva mai important, au legătură cu o poziție, cu un manifest, cu o declarație. Poate că doar într-o lume a platformelor de socializare, unde expunerea gândului intim și personal poate deveni într-o clipă viral, este posibil ca o asemenea carte să se nască și să reprezinte ceva mai mult decât niște file de jurnal din niște zile de doliu. Adevărul este chiar acesta, textul acestei cărți este suma unor postări de pe o pagină de Facebook, prima din seara de 13 noiembrie, 2015, ultima din 25 noiembrie 2015, un interval de câteva zile în care lumea unui om se spulberă definitiv și nu se va mai întoarce niciodată la forma inițială.
Am cumpărat „Nu veți avea ura mea” de Antoine Leiris într-un teanc cu o grămadă de alte titluri, după cum se formează obiceiul celor care cred că pot citi atât cât văd cu ochii, și bineînțeles că volumul a fost uitat în fundul unui raft. Dar după ce am citit „Câmpul de luptă”, atacurile de la Bataclan mi-au revenit în memorie, criminale și pline de absurd. Mi-am adus aminte atunci de această cărticică, o lectură de o după-amiază, de fapt, dar mesajul pe care îl poartă aceste rânduri a fost mult mai puternic decât am înțeles chiar când citeam cartea. Și poate că niciodată nu a avut societatea și omul mai mare nevoie să primească mesajul pe care îl transmite Antoine Leiris.
Acest bărbat își pierde soția în atacul terorist de la Bataclan, moment în care el se afla acasă cu fiul lui în vârstă de 17 luni. Pe parcursul celor 117 pagini, atât cât are cartea, nu există nici măcar odată cuvântul crimă, asasinat, terorist, răzbunare, socoteală, ură, explicație, orfan, traumă, tragedie, musulman, religie, intoleranță, pedeapsă, justiție. Nu, nici măcar o dată. Omul spune că nu-și va creste copilul în umbra acestui eveniment, că nu acceptă ca micuțul se fie copilul unei victime iar el soțul unei victime, așa cum nu vrea ca soția lui să fie înghițită de această titulatură, să se reducă doar la o victimă, iar femeia și mama care a fost să se estompeze pentru totdeauna sub aceste cuvinte – cea ucisă. Că nu vor să fie identificați cu un masacru și să poarte, ca pe o etichetă, titulatura de victime ale terorismului, așa cum se întâmplă cu atâția care se încovoaie sub stigmatul statutului de victimă, una care e datoare să simtă ura, să declare și să declame ura.
Sunt oameni care nu mai pot ieși din ecuația urii toată viața lor. Atâția care rămân copilul celui ce a fost ucis, soția ăluia care a care a murit nu știu unde, mama celei care a pățit nu știu ce, atâția oameni care trăiesc în umbra unui act brutal, un act care generează ură, care impune ura și solicită ura, un fel de hrană universală care nu astâmpără niciodată foamea nimănui, dimpotrivă. E o ură care se propagă tocmai pentru că este în ochii tuturor îndreptățită și legitimă, o ură întreținută de societate, dată din mână în mână și din generație în generație, o ștafetă oribilă pe care nu o poți pune niciodată jos, așa cum s-a dovedit de atâtea ori în istorie. Ceea ce face Antoine Leiris este singurul mod prin care se poate stopa un rău făcut, singura modalitate de a nu inflama răul până la cote paroxistice, cotele acelea atât de periculoase de unde nimeni nu se mai poate întoarce înapoi, cotele acelea unde răzbunarea e cerută prin toți porii, unde dreptatea nu mai mulțumește pe nimeni, unde doar un rău mai mare, mai deplin și mai evident crud poate să îmbrace haina actului echitabil, haina justiției supreme.
Să nu intri în jocul urii.
Să nu lași nici un fel de teritoriu celui care ți-a făcut rău, nici un centimetru în care să prindă rădăcini, să-i refuzi existența, să-l anulezi, să-l elimini înainte de a te parazita pentru totdeauna, înainte de a deveni rațiunea pentru care exiști.
Mi-am adus aminte de Patria, scrisă de Fernando Aramburu, care pune în scena romanului exact asta, boala urii, a urii care ți se solicită, a urii cu care ești dator. Mi-am adus aminte de Lăptarul Annei Burns, unde jocul urii trebuia jucat întotdeauna, de către toată lumea. Două exemple de literatură bună, unul chiar de literatură excelentă. „Nu veți avea ura mea” nu este o carte de literatură excelentă, să nu fiu greșit înțeleasă, nici măcar nu este literatură, este un text scris de o persoană aflată într-o poziție în care nimeni pe pământ n-ar vrea să fie. Și din această poziție omul trece în alta unde nu știu câți ar putea sta măcar în teorie. Acest înțeles, acest mesaj care mi se învârte în memorie de când l-am citit, e unul pe care îl regăsesc în fiecare dimineață când mă agasează situații, declarații, persoane cu vorbe aberante în gură. E ca și cum marea mi-ar aduce în fiecare dimineață, la malul ei, aceeași sticlă aruncată de Antoine Leiris cu un mesaj extrem de simplu pe care noi nu putem deloc să-l învățăm. Nu te mai hrăni cu ură.
Mă gândesc cum ne inflamăm de la gesturi mici, unele care nici măcar nu au vreo legătură cu noi. Cum e nevoie doar de trei, patru replici pentru a ajunge la vorbe impardonabile. Cum suntem atât de bucuroși să ne dovedim forța în fața adversarului pe care pană acum cinci minute nici nu l-am văzut vreodată. Cum ne satisface strivirea celuilalt. Cum urâm cu sete, cu voce tare, cu spume, cu dorința de a angrena omenirea întreagă, universul, în războiul nostru, unde toți să fie de de partea noastră și împotriva celorlalți, să simțim ura la unison, s-o împărțim frățește, să simțim cum ne leagă în tabere, în enclave, în redute, în ghetouri. Partizani ai urii, armate, nații, societăți definite de ură, puse în mișcare de ură.
Interesant că orice exces te duce la colaps, că până și lucrurile bune devin nocive când sunt în doză prea mare. Dar ura încape în om în doze enorme, înspăimântătoare și odată instalată este foarte greu de eliminat.
Să mă întorc la carte. Să mă întorc la cuvintele simple ale acestui bărbat.
„… Nu trebuie ca morțile astea să fie inutile…”
„Fiindcă există și morți utile?
Ar fi putut să fie un șofer imprudent care a uitat să frâneze, o tumoare mai rea decât altele sau o bombă nucleară, contează un singur lucru: că ea nu mai este. Armele, gloanțele, violența, toate astea nu-s decât decorul scenei care se joacă în realitate, absența.
Puțini oameni înțeleg de ce trec atât de repede peste împrejurările în care Helene a fost ucisă. Sunt întrebat dacă am uitat sau am iertat. Nu iert nimic, nu uit nimic, nu trec peste nimic, și mai ales nu atât de repede. Când toți se vor fi întors la viețile lor, noi vom trăi cu asta. Această poveste va fi povestea noastră. S-o resping ar însemna s-o neg. Chiar dacă trupul ei osos are răceala unui cadavru, sărutarea ei, gustul sângelui cald încă, iar ea îmi murmură în ureche frumusețea înghețată a unui recviem, trebuie s-o îmbrățișez. Trebuie să intru în această poveste.
Desigur, să ai un vinovat la îndemână, cineva pe care poți să-ți verși furia, reprezintă o ușă întredeschisă, o ocazie de a evita suferința. Și cu cât criminalul este mai odios, vinovatul, mai potrivit, cu atât ura este mai îndreptățită. Te gândești la el ca să nu te gândești la tine, îl detești ca să nu-ți urăști viața, te bucuri de moartea lui ca să nu le mai zâmbești celor care ți-au rămas.
Există, poate, circumstanțe agravante, dar chiar si-așa! Circumstanțele agravante sunt pentru procese, pentru a cuantifica pierderea. Însă lacrimile nu se numără și nu se șterg cu mâneca furiei. Cei care nu au pe cine să acuze sunt singuri cu durerea lor. Mă simt unul dintre aceștia. Singur cu fiul meu care mă va întreba curând ce s-a petrecut în seara respectivă. Și ce aș putea să-i spun, dacă i-aș încredința altcuiva răspunderea poveștii noastre? Dacă ar trebui să se întoarcă spre acest altcineva ca să înțeleagă? Moartea o aștepta pe mama lui în seara cu pricina, ei nu au fost decât niște emisari.
………………………………………………………………………………..
Nu ne vom întoarce niciodată la viața noastră dinainte. Însă nu ne vom construi o viață împotriva lor. Vom merge mai departe într-o viață a noastră.”
Când ai un copil atât de mic, el te va sili să-l vezi minut de minut, să-l auzi, să-i răspunzi, să-i faci jocul și cina, baia de seară. El va plânge în felul lui după părintele care nu mai apare, el v-a ignora toate explicațiile cu care nu are ce să facă, sunt inutile, el recunoaște dragostea și atenția, restul este necunoscut și de prisos. El este un motor care se instalează în tatăl defect, rănit, inapt, și îl menține funcțional, împotriva oricărei logici. Tot împotriva ordinii firești, în această persoană, care a devenit peste noapte un bărbat văduv, dar continuă să fie tată cu normă întreagă, de declanșează simultan procese incompatibile, unul al doliului, al pierderii supreme și unul în care este necesar să strecoare nu doar un viitor, dar și un prezent în care să-i poată zâmbi fiului lui, în care să se dovedească apt pentru bucurie și dragoste .
Durerea este atât de universală, însă totuși, când nu este a noastră, o privim cu empatie, dar de la distanță, ușor jenați. Ne simțim în plus, ne simțim stingheri. Așa m-am simțit eu în fața textului în care acest bărbat își plânge soția, ca un intrus care a pătruns în intimitatea inviolabilă a cuiva. Există aici o mică analiză a dispariției, a absenței care devine o entitate prezentă. Golul, lipsa de corespondent, spulberarea centrului de greutate, anularea echilibrului. E o analiză miniaturală, cu vorbe simple, îndurerate, poate de aceea, atât de simplu de asimilat, de înțeles.
Ca un gest surprinzător de mărinimie, acest om mi-a făcut un cadou când mă așteptam mai puțin, oferindu-mi din durerea lui o imagine asupra căsniciei pe care nu am mai avut-o până acum. Își privește căsnicia ca pe un spațiu cald, intim, familiar, la care se uită din exterior. E un spațiu de sine stătător, nu unul generat de prezența lui și a soției lui, e un spațiu care trăiește, care există ca o casă cu ferestrele luminate dar în care nu mai poate pătrunde.
„A închide ușa apartamentului azi înseamnă a lăsa o viață în urma noastră. Aceasta ne va fi de-acum străină. E un loc în care nu mai stai. Un loc în care ai impresia că n-ai stat niciodată. O căsuță înăuntrul tău; mirosurile ei îți sunt familiare, ți-ai format niște obiceiuri acolo, îți place căsuța, te simți bine în ea, dar nu mai poți să intri.
Am bătut, am ciocănit la ușă, am încercat s-o sparg, însă Helene este închisă singură în casa noastră goală. Cheia e la ea, îngropată în parcela nr. X din cimitirul Montmartre.”
Moartea este o forță care te expulzează din familiar și iată, forma cea mai crudă este aceea în care familiarul continuă să existe, dar fără tine. Nu e o distrugere a formelor cunoscute, ci incapacitatea de a mai avea acces la ele, un fel de izgonire din rai.
Cartea și omul acesta găsesc forța de a găsi locul acela prin care se iese la lumină. Copilul este o poartă, este o dublă poartă. Este odată accesul spre mama lui, pe care o evocă prin simpla lui existență, și este locul care desemnează începutul de drum, căci un copil nu se poate opri în loc, el este mișcare, creștere, este drum înainte.
“Arma lui e joaca, orizontul, următoarea năzbâtie; un copil nu se încurcă în lucruri de-ale oamenilor mari. Inocența lui ne oferă o portiță de scăpare.”
“….apoi o să mergem să ne jucăm ca în fiecare zi și în fiecare zi a vieții sale acest băiețel vă va sfida fiind fericit și liber. Fiindcă nu, nici ura lui n-o veți avea.”
Așadar o carte foarte scurtă, un text scris de un bărbat în doliu, fără prea multe valențe literare, cu stângăcii și cu accentele inconfortabile ale durerii, dar care mi-a înșurubat adânc în minte mesajul acesta: nu te hrăni cu ură. Nu întreține ura. Nu genera ură. Ea te devorează pe tine de fapt.
Aduceți-vă aminte asta atunci când vă încearcă impulsul de a-i da drumul în lume, în alții, în jur.
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: BarnesandNoble.com, Dailymail.co.uk)
