”Cine conduce lumea?”, de Noam Chomsky
Editura Litera, Colecția Kronika, București, 2018
Traducere din engleză de Doru Căstăian
Anul acesta Noam Chomsky împlinește frumoasa vârstă de 90 de ani, timp suficient ca să-și fi dat măsura capacităților. Este, într-adevăr, considerat o personalitate cheie în rândul stângii politice americane, aliniat anarho-sindicalismului (mișcare socială care nu prea mi-e clar cu ce se ocupă). Un analist de finețe mereu citat de cei care sunt interesați de politica internațională, iar presa mainstream îl apreciază drept cel mai important activist intelectual al lumii (?!!! n.m.). Cam asta știam despre el. Apoi am descoperit că este un lingvist reputat, profesor la MIT și creatorul Gramaticii generative. Și că tatăl lui, emigrant evreu-rus, era specialist în ebraică, pasiune pe care i-a transmis-o și fiului său. Care, peste toate, mai este și filozof.
Astfel strivit de superlative și cu mâna ușor tremurândă am rupt țipla, am deschis cartea și m-am uitat mai întâi la cuprins. Nu mai spun că deja titlul era tulburător, fiind pus de cel pe care tocmai l-am descris mai sus și care, am văzut, este cea mai bine informată persoană din Univers. Voi afla și eu cum stă treaba! Însă unele titluri de capitole m-au cam descumpănit: „Sfârșitul Americii?” „În ajunul distrugerii” „Ceasul Judecății de Apoi” „Oroare” „SUA sunt unele dintre principalele state teroriste” etc. Lăsând la o parte detaliul că măcar în politica externă, teroristă ori nu, Statele Unite reprezintă o entitate și ar fi trebuit folosit singularul (sunt „unul…” și nu „unele…”, ca și cum am vorbi separat de Texas ori Hawaii; însă am dat vina pe traducere), tonul apocaliptic nu mă înspăimânta, ci mai curând mă ducea cu gândul la stilul hilar al publicisticii de scandal. Mă punea, adică, în gardă. Dar nu m-am lăsat descurajat, spunându-mi că e musai ca domnul acesta să știe ce spune. Ba chiar mi-a mijit ideea că n-ar fi exclus să mă convingă și pe mine de adevărurile sale, pentru că vreau să cred că nu mă număr printre aceia care se cramponează gaia-mațu de ideile lor fixe chiar și atunci când li se demonstrează pertinent că greșesc. Mai ales că eu, o recunosc deschis, am și așa îndoielile mele.
Pe scurt, aflăm că lumea este condusă de SUA (bine, asta știam), dar nu oricum, ci la modul cel mai ticălos posibil, arogându-și dreptul de a decide soarta tuturor celorlalte națiuni de pe glob. Dacă vreun regim politic (ca acela din Chile, spre exemplu) îndrăznește să se preocupe de bunăstarea poporului și nu de cea a companiilor, este imediat înlocuit cu dictatura cea mai odioasă. De fapt preocuparea asta a americanilor a devenit mai intensă de la sfârșitul WW2, când au rămas cea mai mare putere militară și economică a lumii. După ce au rezolvat Europa și Japonia pustiite de război instalându-le baze militare și trupe de ocupație, s-au concentrat, cum era și normal, pe emisfera vestică. Adică a lor. Nu-i vorbă că interveniseră ei acolo și înainte, ușurând Mexicul de o centură întreagă de state și adjudecându-și Cuba de la spanioli. Însă de la Eisenhower încoace, prin Kennedy, Reagan și până hăt la Obama, preocuparea a devenit metodică și nimeni n-a scăpat: toate țările central și sud-americane au beneficiat de atenția Unchiului Sam care a înarmat și instruit armate de gherilă și, acolo unde a crezut de cuviință, a instalat direct dictatori.
Mai aflăm că nici alte zone nu au fost trecute cu vederea. Spre exemplu, coasta occidentală a Pacificului care, nu-i așa, este vecina lor de peste ocean: începând cu Coreea și Filipine unde au profitat de faptul că le mai rămăseseră niște trupe în zonă, și terminând cu Vietnamul. Ba, în trecere, au rupt și din China insula numită Taiwan. Cazul Vietnamului a fost cu deosebire interesant, căci ideile de libertate și democrație populară apărute în urma izgonirii francezilor amenințau să contamineze și Indonezia lui Sukarno. Așa că au trebuit să-l schimbe pe acesta cu un alt dictator care, prin milioane de crime, a ținut țara departe de astfel de tentații. Abia atunci americanii și-au putut permite să părăsească Vietnamul, dar numai după ce l-au pârjolit ca la carte. Ca de altfel și pe vecinele Cambodgia și Laos, care oficial nici n-au participat la război. Doar așa, de distracție, ca să nu se plictisească piloții între două raiduri (sic!).
Abia acuma însă vine partea mai interesantă, pentru că este în plină desfășurare. Aflăm astfel că 11 septembrie a adâncit implicarea SUA în lumea musulmană, până atunci lăsată cumva în grija colonialiștilor englezi și francezi care-și împărțiseră zestrea otomană conform intereselor proprii. Iar americanii după ce că deja distruseseră Irakul, s-au apucat să demoleze metodic și Afganistanul ca să-i anihileze pe mujahedini (pe care tot ei îi înarmaseră cu câțiva ani mai devreme). Iranul, care tocmai își revenise după dictatura odioasă a Șahului și construia arma nucleară în strict scop defensiv (sic!), a fost declarat inamicul public numărul unu. În paralel, Israelul, ajutat de americani, îi provoacă pe vecinii arabi și îi împingea să se revolte. Nu-i de mirare că toate astea au stârnit ura perfect justificată a musulmanilor împotriva Occidentului și riposta lor sub forma atentatelor, singurul mod de a se opune eficient unui agresor altfel prea puternic. Cert este că politica duplicitară și criminală dusă de SUA în Orientul Mijlociu a provocat apariția Statului Islamic (ISIS), urmașul mai dur al Al Qaeda, ai cărui militanți nu-și mai fac scrupule și uzează de aceleași mijloace barbare ca și americanii.
Definitorie pentru tipul de politici agresive practicat de SUA este relația cu Rusia. Aflăm deci că, în întreaga perioadă postbelică, Statele Unite n-au avut altă grijă decât să înconjoare Uniunea Sovietică, prin NATO, cu o centură de baze militare dotate cu bombe nucleare și avioane care să le transporte la țintă. Nici căderea comunismului și angajarea Rusiei pe calea democrației nu i-a potolit și au extins NATO până la granițele rusești, în pofida promisiunii verbale a lui Bush față de Gorbaciov că „nu vom avansa nici măcar un centimetru”. Ceea ce a obligat Rusia să-și reia programul de înarmare intensivă la care intenționase să renunțe și a readus pericolul distrugerii nucleare a planetei la același nivel cu cel al încălzirii globale. Mai nou, de când a prins să ridice capul, un tratament similar este aplicat și Chinei, la ale cărei granițe maritime foiesc portavioane și crucișătoare dotate cu rachete de croazieră. Oare cum ar reacționa SUA, se întreabă pe bună dreptate autorul, dacă rușii, sau chinezii, și-ar permite un gen similar de „croaziere” în largul Californiei?
Cartea, publicată în 2016, a prins la mustață și victoria lui Trump în alegerile prezidențiale americane, drept care autorul i-a adăugat o mică postfață: „În urma alegerilor, toate ramurile puterii – președinția, Congresul, Curtea Supremă – au ajuns în mâinile Partidului Republican, cea mai periculoasă organizație din istorie. Pentru că republicanii sunt deciși să distrugă, în cel mai alert ritm posibil, viața umană organizată de pe Pământ.” Ați ghicit, este vorba atât de negarea cauzalităților încălzirii globale, cât și de revigorarea pericolului nuclear. Aflăm că secretul surprinzătoarei victorii a constat într-un populism deșănțat, adresat cu succes celor mai retrograde zone ale electoratului american, „evanghelici, nativiști, rasiști și alte victime ale globalizării… Cum se va descurca Trump cu ceea ce a scos la iveală – nu a creat, dar a dezlănțuit? Probabil că cea mai frapantă caracteristică a sa este impredictibilitatea.”
*
Am întors ultima pagină cu sentimentul puternic de déjà vu ( sau, mă rog, lu). Doar că venind dinspre propaganda rusească și nicidecum de la un american, chiar anarho-sindicalist fiind. Care în plus mai este și evreu, și nu vreți să știți în ce hal bălăcărește el Israelul! Acum nu că mi-aș fi dorit neapărat să le țină partea, dar voiam să găsesc la el o opinie obiectivă, îndreptățit fiind la aceasta de statutul lui de cel mai mare activist intelectual al lumii. Plus că, așa cum stă scris pe coperta a IV-a, „Cine conduce lumea?” este o carte necruțătoare și meticulos documentată care ne furnizează înțelegerea problemelor centrale ale timpului nostru, adică exact lucrul pe care îl așteptam de la Chomsky.
Bine spus: exact asta așteptam! Dar când colo, înțelegere ioc: se pare, din ce văd, că activist nu merge întotdeauna cu intelectual, dacă numim intelectual pe cineva care nu doar că posedă cunoștințe bogate, dar și un nivel minim de moralitate în felul în care le folosește. Ceea ce nu se întâmplă aici. Faptele relatate de el întru susținerea tezei sunt cumva inventate? Nu, firește! Din câte știu, lucrurile chiar așa s-au și petrecut. Probabil că și mulțimea de detalii cuprinse în cele 300 de pagini de text și certificate în alte 50, de referințe (50 de pagini numai cu titluri de cărți și articole citate, ca să fie clar!), sunt autentice. Atunci? Atunci problema este cu ceea ce nu spune. În primul rând, nu spune de ce lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel. Ceea ce este oarecum surprinzător pentru un intelectual, adică cineva constrâns să pornească în analizele sale de la originea fenomenelor pe care le discută. Dar el tratează faptele petrecute începând cu sfârșitul WW1 în același registru ca și pe cele de până atunci, când lumea încă se așeza natural în tiparele ei. Cu violență și nedreptăți cât cuprinde, dar natural, conform dreptului celui mai tare. De ce-ar fi trebuit totuși să le trateze altfel de-atunci încolo? Simplu: pentru că pe lume apăruseră comunismul și apoi fascismul, care nu mai erau naturale ci utopii cu o imensă putere persuasivă, dar care ofereau în fapt cu totul altceva decât promiseseră. Cine a trăit în comunism știe bine despre ce vorbesc. Și sper ca și ceilalți să se fi lămurit între timp.
Așadar, nu neagă nimeni că în tot acest răstimp America și-a urmărit propriul interes, doar că interesul Americii a fost să scape lumea de regimurile totalitare: mai întâi de fascism și apoi de comunism. În această ordine. Participarea SUA la WW2 a fost îndreptată împotriva fascismului. Războiul Rece, pe care Chomsky se ferește să-l pomenească ca atare, a fost un război împotriva comunismului. Dacă privim lucrurile astfel, vedem că percepția noastră asupra evenimentelor se schimbă în mod radical. Intervențiile din Coreea, Cuba, Nicaragua, Chile, Vietnam etc. au mai stăvilit cât de cât extinderea plăgii până când molohul s-a prăbușit de la sine. Deși nici ce-a lăsat în urmă nu este tocmai OK.
Îndoielile mele, de care pomeneam la început, nu se leagă de faptul că NATO a strâns cu cel puțin încă o gaură cordonul de securitate care înconjoară Rusia, pentru că Rusia însăși i-a dat cu generozitate motive să o facă, ci de la relația cu lumea musulmană. Aproape toate acțiunile pe care America le-a întreprins pe această direcție pot fi caracterizate drept ciudățenii, oficial numite erori, de parcă CIA și Pentagonul ar fi încăput brusc pe mâna unor amatori. Ceea ce, iertat să-mi fie, nu prea-mi vine să cred. Atunci de ce? De ce Irakul? De ce apoi toată seria de aventuri care s-a numit Primăvara Arabă și care, departe de a aduce democrația, a stârnit peste tot viespare care s-au transformat practic instantaneu în distrugeri, războaie și terorism? La toate aceste de ce-uri Noam Chomsky nu răspunde și nici nu pare interesat s-o facă, lăsând toată grija pe umerii noștri.
