România şi războiul civil spaniol, de Gheorghe Paşcalău

”România şi războiul civil spaniol”, de Gheorghe Paşcalău

Editura Historia, Colectiile Adevarul,  Bucuresti, 2011

Trebuie să recunosc că de mult timp îmi doream să citesc o lucrare dedicată războiului civil spaniol şi poziţionărilor României din perioada premergătoare izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial.  Într-adevăr, cartea “România şi războiul civil spaniol”[1], de Gheorghe Paşcalău, vine să umple un gol, după cum o remarca pertinent şi autorul în prefaţa sa, dar, în ciuda unui efort remarcabil de a studia arhivele diplomatice, volumul suferă tocmai de lipsa puterii de a sintetiza, autorul preferând, în mare măsură, citarea în extenso, într-o formă sau alta, a documentelor diplomatice sau surselor din presa vremii. De altfel, un volum în care au fost parţial reunite aceste documente a apărut încă din 2006, sub egida Ministerului Afacerilor Externe[2]. Foarte multe detalii transmise de reprezentanţii diplomatici români din diversele capitale ale Europei nu mai pot fi înţelese acum, fiind chiar superflue, astfel încât ai nevoie de multă tenacitate pentru a răzbate până la finalul volumului.

Metoda folosită de autor este relativ simplă: ample preluări cu citarea sursei. Exemplele sunt nenumărate: Victor Antonescu îi informa… Lugoşanu făcea cunoscut…Ciuntu semnala….Comnen informa… Comnen telegrafisase … Cesianu comunica… Davilla transmisese…Lugoşianu informase….etc. Diplomaţii români, din diverse capitale ale Europei, nu-şi făceau decât treaba, într-un mod mai mult sau mai puţin profesionist. Evident, rolul acestor rapoarte diplomatice era mult mai important atunci decât acum, în epoca informaţiei fără hotare şi oprelişti (chiar dacă nici acum aceste rapoarte nu sunt inutile având în vedere cercurile apropiate puterii în care gravitează lumea diplomatică). Toate aceste preluări in extenso fac lectura deosebit de dificilă şi aridă, căci aceste surse de prima mână puteau fi rezumate în doar câteva pagini sintetice, clare, cuprinzatoare.

Volumul cuprinde peste o suta de pagini dedicate României şi neintervenţiei în Spania, folosind acest calapod deja menţionat. Cert este că in timp ce aveau loc tot felul de discuţii (ba mai mult, chiar s-a semnat la Nyon un accord), care în principiu se rezumau în jurul neintervenţiei în războiul civil spaniol în favoarea niciuneia din cele două părţi beligenante, puterile Axei pe de o parte şi URSS, pe de alta, făceau tot posibilul pentru a înclina balanţa fie în favoarea taberei naţionaliştilor lui Franco, fie a guvernului republican, din ce în ce mai supus influenţei comuniste. Tot baletul diplomatic neservind la nimic. Eşecul internaţional al menţinerii unei neutralităţi generale faţă de războiul civil din Spania nu a reprezentat decât dovada incipientă a faliilor inexorabile care existau între viitorii combatanţi ai celui de al Doilea Război Mondial. De altfel, întregul război civil avea să fie un imens test militar, dar şi politic pentru perioada 1939-45 şi nu numai… România şi-a inaugurat, am putea spune, politica oscilantă şi nehotărâtă încă din această perioadă.

Franco şi liderii rebeli au fost foarte interesaţi de recunoaşterea internaţională, mai ales pentru că, în mod tehnic şi legal, ei se răsculaseră împotriva unor autorităţi (cât de cât) legitime, chiar dacă haotice. De aceea, problematica recunoaşterii guvernului naţionalist a reprezentat unul din subiectele majore ale corespondenţei diplomatice româneşti din acea perioadă, ea având legătură strânsă cu contextual european, din ce în ce mai tensionat: “Problema recunoaşterii de jure a guvernului generalului Franco de către guvernul român a devenit treptat problema principală a relaţiilor dintre cele două guverne. Cel român a fost influenţat, fireşte, în adoptarea hotărârii de recunoaştere de jure a guvernului naţionalist spaniol şi de poziţiile altor guverne în această problemă, îndeosebi ale guvernelor englez şi francez, precum şi ale guvernelor statelor aliate cu România.”[3]

De fapt, pentru a rezuma, România nu a avut o poziţie specifică, ci a urmat cu stoicism, curentul dominant al epocii: nerecunoaşterea legală a rebelilor, păstrarea legăturilor oficiale cu Republica, dar, în măsura în care situaţia militară de pe teren se schimba în favoarea naţionaliştilor, iniţierea de contacte neoficiale care au fost mult facilitate de faptul că în vara anului 1936 multe notabilităţi cu simpatii clar naţionaliste din Madrid, se refugiaseră la legaţiile străine, care erau şi sunt, conform dreptului internaţional, teritorii ale statelor respective, pentru a scăpa de o moarte sigură, având în vedere haosul roşu din primele săptămâni. În vara anului 1936, nu mai puţin de 690 de simpatizanţi naţionalişti şi-au găsit refugiu la Legaţia Regatului României, dintre care 467 au putut fi evacuaţi ulterior, cu acordul autorităţilor republicane, rămânând adăpostiţi până la finalul războiului civil, alţi 223 de refugiaţi care au părăsit localurile Legatiei la 1 aprilie, după aproape trei ani! “La 29 martie M.A.S. naţionalist i-a comunicat lui Pangal, în mod oficial, că, în urma ocupării Madridului de către forţele naţionaliste, atât personalul Legaţiei române, cât şi refugiaţii erau în siguranţă”. Având în vedere dificultatea României de a recunoaşte guvernul lui Franco tocmai datorită şantajului la care era supusă pentru refugiatii nationalişti din Legaţia sa, s-a reuşit un aranjament diplomatic prin care actul de recunoaştere internaţională a guvernului naţionalist a fost adoptat la 23 februarie 1939, dar făcut public o lună mai târziu, la 29 martie, când deja sorţii războiului civil fuseseră tranşaţi.

Din nefericire, autorul a presupus că cititorul cunoaşte în amănunt desfăşurarea războiului civil spaniol, oferind un scurt rezumat al războiului tocmai în ultimul capitol al cărţii (capitolul al IV-lea) care, în mod logic, a urmărit istoria militară şi politică a războiului civil, „Presa română şi războiul civil din Spania”. Mult mai eficace şi normală ar fi fost prezentarea evoluţiei (combatanţi, particularităţi etnice, geografice, politice etc.), căci fără a cunoaşte Spania din anii 1930 nu se poate înţelege complexitatea războiului civil si faptul că totuşi, după lunga dictatura franchistă, Spania nu arăta deloc precum o făcea România în 1989 (pentru a duce comparaţia până la capăt). În plus, o carenţă a volumului, una care afecteaza de mult cărţile de istorie publicate de editurile din România, este absenţa unor hărţi edificatoare încorporate în materia volumului. Pur şi simplu nu ai cum să înţelegi desfăşurarea războiului civil spaniol fără să ai harta Spaniei în faţa ochilor.

Capitolul “Voluntari români în războiul civil din Spania” pune accentul pe cetăţenii românii care au luptat de partea republicanilor, mult mai numeroşi, dar parcă şi mai puţin cunoscuţi decât cei şapte aventurieri ai Legiunii, dintre care doi, Moţa şi Marin, murind nefericit şi prea puţin eroic pe frontal din faţa Madridului, deveniţi martiri într-un panteon destul de bogat. “Aproape 500 de voluntari români, după unele surse, sau 615 după altele, au luptat, în cadrul unor unităţi din Brigăzile Internaţionale pe frontul din Spania, de partea republicanilor.” ”Primul care s-ar fi alăturat republicanilor a fost doctorul Andrei Tilea, care în august 1936 a trecut din Franţa în nordul Spaniei unde se duceau lupte grele între cele două tabere pentru controlul oraşului strategic Irun care a fost în cele din urmă cucerit de naţionalişti.” Tilea a sfârşit-o destul de rău, fiind executat de nationalişti.

În plus, autorul citează sau, mai degrabă, preia in extenso informaţiile şi imaginile idilice pe care le furnizeaza Valter Roman, direct interesat să ofere posterităţii o viziune maniheista a evenimentelor din Spania. Amuzant, la un moment dat Valter Roman scrie în cartea sa că, în timpul uneia din bătăliile la care a luat parte regimentul de artilerie românesc din Brigăzile Internationale, s-ar fi distins Valter Roman, Nicolae Cristea, Nicolae Pop, Andrei Sas Dragos, Alexandru Lazar si altii.[4] Lauda de sine, pentru comunişti, cel puţin, mirosea excelent! Regăsim cu multă simpatie frazeologia comunistă a lui Valter Roman, preluată fără nici un fel de reflecţie critică „Infanteriştii români au avut relaţii de prietenie atât cu ostaşii spanioli, cât şi cu populaţia civilă, pe care a ajutat-o la strângerea recoltei, la repararea maşinilor şi a uneltelor agricole etc. Atât pe front, cât şi în spatele acestuia şi în retragere, ei s-au bucurat de o mare stimă şi prietenie din partea poporului spaniol”[5] Cam acelaşi procedeu este folosit şi în celălalt caz, al echipei legionare (diferenţă mare între implicarea cetăţenilor români- mulţi evrei[6]– de o parte şi de alta!) care s-au dus în Spania mai mult din motive propaganistice decât pentru a contribui real la victoria lui Franco (chiar şi moartea celor doi legionari ucişi de un obuz pe frontul de lângă Madrid, într-un  sătuc devenit celebru, cel puţin în România, Majadahonda, la 13 ianuarie 1937, trebuie văzută din această prismă căci tot tămbălăul creat în jurul repatrierii lui Moţa şi Marin trebuie studiat în context intern).

O altă dezamăgire este şi capitolul “Presa română şi războiul civil din Spania”, căci autorul preia fără citare, principalele tematici dezbătute atât în presa românească pro-republicană (ziarele Adevărul, Dimineaţa, Lupta, Patria Dreptatea în care scriau ziarişti precum Petre Pandrea, B. Brănişteanu, Demostene Botez şi alţii, mult mai puţin cunoscuţi), cât şi presa pro-naţionalistă (Universul, Neamul Românesc sub pana lui Nicolae Iorga, Curentul lui Pamfil Şeicariu). Faţă de unele afirmaţii, nu-ţi dai seama dacă sunt asumate de autor, reprezentând punctul său de vedere, sau sunt preluate din presa vremii: “Peripeţiile tragediei din Spania erau urmărite pretutideni cu o pasiune care arăta cât de mare şi de important era evenimentul, lupta pe viaţă şi pe moarte între fascism şi democraţie în Spania având o înrâurire adâncă asupra luptei de aceeaşi natură din alte ţări, deoarece dovedea că pentru naţionaliştii extremişti interesul reacţionar trecea peste interesul naţional”[7] Dacă aceasta reprezintă perspectiva autorului, atunci ea este profund viciată de necunoaştere şi prejudecăţi.

Putem adăuga la carenţele volumului şi lipsa unei bibliografii generale din care nu puteau lipsi, totuşi lucrarea lui Bartolomé Bennassar Războiul civil din Spania[8], mai ales că aceasta a apărut destul de recent în limba română, oricum inainte de publicarea cărţii lui Gheorghe Pascălpu (2011)[9], dar si interesantul eseu al lui Pio Moa aparut tot la Editura Historia despre Bilanţul istoric al lui Francisco Franco.[10] Chiar dacă rămâne o contributie la care autorul în mod vizibil şi lăudabil a muncit destul timp, căci nu este deloc o întreprindere facilă să aduci la suprafaţă corespondenţa diplomatică păstrată prin arhive, dar nici studierea ziarelor româneşti din epocă, avem senzaţia că printr-un efort de sinteză şi distilare s-ar fi putut scrie cu adevarat o carte completă şi complexă, lizibilă şi care să nu plictisească despre, probabil, cea mai delicată perioada din istoria Spaniei.