”Patria”, de Fernando Aramburu
Editura Litera, Colecția Colecția Clasici Contemporani, București, 2020
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari
Două familii sunt sfâșiate într-un pământ împărțit de gruparea ETA și lupta lor pentru propria lor patrie (Patria). Abia în octombrie 2011 ETA a încetat lupta lupta armată în care mii de oameni au murit de-a lungul a peste patru decenii. Fernando Aramburu scrie o poveste în care puterea violenței, a urii, a suferinței sunt contrabalansate de povestea unei supraviețuiri, în tandem cu speranța și iubirea, o poveste în care cutumele și naționalismul greșit înțeles duc la distrugere masivă. Două dintre protagonistele romanului, Miren și Bittori dovedesc o voință și o putere remarcabile și determină finalul surprinzător al acestui roman.
Peste 700 de pagini tratează subiecte sumbre, într-un stil pasional, care deseori devine deprimant. Tonul suferă schimbări, iar de la trecutul tragic tranziția către prezent îmblânzit paginile. Faptul că autorul a ales segmentarea în capitole scurte nu este aleatoriu, acest lucru facilitând nu numai lectura, ci dând impresia curgerii naturale a timpului, între care pendulează amintirile celor două personaje principale feminine.
”Amândoi v-ați blocat emoțional. Și tu și ama sunteți într-o groapă plină de durere, și de ranchiună, și de melancolie, din care nu mai puteți ieși și nu știu măcar dacă vreți să ieșiți. Eu am dat de capăt. Îmi ajunge. Ceva trebuie să se schimbe. De aceea, după ce m-am consultat cu mediatoarea, m-am gîndit să mă duc să mă întâlnesc cu unul dintre asasinii ăia și să îi spun: asta mi-ați făcut, astea sunt consecințele, rămâi cu ele, ți le fac cadou, după care să plec mai departe într-un loc unde nimeni să nu mă cunoască și să nu mă vorbească pe la spate.” (pg. 147)
Aramburu oferă detalii valoroase pentru ca cititorii să se familiarizeze cu poporul basc și modul său de a gândi, după care reușește să conceapă o veritabilă pledoarie împotriva războiului, puternică și umană. Succesul în Spania a fost imens, iar la zece ani după publicarea sa reușind să adune zece ediții.
Romanul are în centru două familii basce, acțiunea începe în anii 1980 și ajunge până în prezentul recent, când atacă grupul terorist ETA. Începe chiar când grupul își suspendă lupta armată (20 octombrie 2011) și se încheie câteva luni mai târziu. Povestea analizează însă multe evenimente din trecut, iar cititorul parcurge trei decenii în trecut alături de cele două familii prietene până la apariția ETA care îl asasinează pe tatăl uneia dintre familii, iar un fiu al celuilalt devine membru al grupului terorist. Această crimă va afecta puternic cele două familii, întreaga poveste fiind presărată cu fapte reale, de exemplu bombardamentul Hipercor din Barcelona, din 19 iunie 1987, cu 21 de morți și 45 de răniți. Fernando Aramburu este el însuși basc, s-a autoexilat însă în Germania în 1985.
Intriga se mută de la un personaj la altul, tehnică ce reușește să captiveze cititorul rapid. Vocile narative ale celor nouă personaje alternează, stilul este foarte intim, există în total nouă personaje: o familie are doi copii, în timp ce cealaltă trei. Nu lipsesc adunările formale ale familiilor victimelor, capitolele manifest în care autorul încearcă să își puncteze poziția în cadrul acestui conflict, dar și diversificarea tipologiei personajelor. Aici există însă câteva lacune, diferențele nu sunt totdeauna veritabile, uneori nu se înțelege exact care este particularitatea fiecăruia dintre personaje, vocile amestecându-se pe parcurs.
Unele dintre personajele sale suferă de experiențe traumatice și percep neclar limitele dintre trecut și prezent, trăind astfel într-o stare de perplexitate constantă. Până în 1985, anul în care a părăsit Spania în Germania, Aramburu a fost un observator fervent al situației politice tulburi din țara sa natală. ”Patria” propune o reflecție asupra ecourilor și repercusiunilor trecutului complicat, iar literatura nu încearcă să înlocuiască sau să contrazică, ci să completeze istoria.
”Pun presiune pe mine, le par nehotărât. Spun că toate cărțile acelea îmi iau mințile și râd de mine. Au început să îmi spună Sihastrul. Și cel mai rău e că reușesc să mă domine, mă obligă să fac lucruri cu care nu sunt de acord. În momentul ăsta, nu am niciun prieten cu care să pot vorbi cum vorbesc cu voi. Aproape că nu deschid gura să nu fac vreo gafă.” (pg. 395)
Asasinarea lui Txato, unul dintre personajele principale nu este un mister, fiind prevăzută rapid de cititori. Nu crima este deci tema romanului, ci reprezentarea vieții de pre și post acest eveniment. Văduva lui Txato, Bittori, nu este atât de ambițioasă și nici de optimistă încât să dorească o reconciliere. Bittori caută doar ca fiul celei de-a doua familii, Joxe Mari, care în calitate de membru al ETA a ucis oameni în numele unei Țări Basce eliberate și este legat și de asasinarea lui Txato, să-i ceară iertare. Provoacă însă o reacție opusă. Intriga principală constă în asumarea unei responsabilități din partea agresorului, a recunoașterii vinei, pentru a-i permite lui Bittori să moară în relativă pace și liniște. Se întrepătrund poveștile triste ale mai multor membri ai familiilor în care prejudecățile și cutumele predomină, distrugând viețile încet dar sigur.
Romanul lui Aramburu, în ciuda dimensiunii sale, are avantajul unui limbaj simplu, care reușește să producă efecte vizuale rapide, ușurând parcurgerea a ceea ce s-ar putea lesne numi foileton. Există și pasaje reflexive, însă nu abundă, lasând locul dialogului de cele mai multe ori. Nici descrierile nu sunt des folosite, spaniolul mizând mai degrabă pe forța personajelor construite.
Pe de altă parte, nu lipsesc întrebările filosofice și etice, care transcend granițele dintre realitate și ficțiune. Prin personajele lui Txato și Gorka, fratele mai mic al lui Joxe Mari, Aramburu demonstrează imposibilitatea unui individ de a rămâne neutru și de a evita să aleagă laturi ideologice în timpul unei perioade de ură și zelotrie. Autorul demontează reducționismul ideologic și creează un cerc vicios care constă în inegalități sociale, naționalism, terorism, marxism și rolul de radicalizare și divizare al Bisericii. Mai mult decât atât, scriitorul arată ce se întâmplă atunci când ideologiile expiră, când societatea se schimbă și nu mai există acceptare și toleranță pentru convingerile și dogmele învechite.
”Am scris împotriva suferinței pe care oamenii și-o provoacă unii altora, încercând să arăt în ce constă, de fapt, această suferință, cine o generează și ce consecințe fizice și psihice trebuie să suporte victimele care supraviețuiesc.
Am scris împotriva crimelor comise din motive politice, în numele unei patrii în care o mână de oameni înarmați, beneficiind de rușinosul sprijin al unei părți din societate, decid cine aparține sus numitei patrii, cine trebuie să o abandoneze și cine trebuie să dispară pentru totdeauna. Am scris fără ură împotriva limbajului urii, împotriva falsificării memoriei și împotriva uitării de care încearcă să se folosească toți cei care vor să inventeze o istorie pusă în slujba proiectului lor și a convingerilor lor totalitare.” (pg. 614)
Violența duce la și mai multă violență, iar ignoranța și teama de a vorbi divid familiile și intoxică bunul simț, prieteniile și iubirile atât în Spania, cât și în Țara Bascilor. Fernando Aramburu propune reconsiderarea naturii ideologiilor și analiza circumstanțelor care modelează vocile resentimentului, ne invită să ascultăm monologurile, gândurile și sentimentele personajelor și să amânăm judecata morală până când avem o imagine completă atât a persoanei, cât și a contextului. Un îndemn la toleranță, până când istoria de fapt va judeca, cum se întâmplă de obicei, fiecare eveniment în parte. Un roman care necesită răbdare, dar care își răsplătește cititorii la final. Lectură plăcută!
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Cartepedia.ro/Carturesti.ro.
(Sursă fotografii: litera.ro, hayfestival.com)
