“Robert De Niro. Portretul unei legende”, de John Parker
Editura Publica-Victoria Books, Bucureşti, 2011
Traducere din limba engleză de Cosmin Nare
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Libris.ro.
Pentru o persoană care are ca pasiune cinematografia, cartea lui John Parker este esenţială pentru a înţelege omul şi actorul Robert De Niro şi a trece cu usurinţă prin anumite aspecte mai puţin cunoscute ale filmografiei unuia dintre cei mai importanţi actori americani ai ultimelor decenii. Numai dacă spunem numele lui De Niro şi al lui Pacino, ne vom afla în faţa a două dintre cele mai charismatice personaje ale cinematografiei ultimilor ani, deşi sunt probleme în rândul cinefililor noi în a recunoaşte cele mai importante filme ale acestora, fiind identificaţi în ultimul timp cu pelicule comerciale, departe de filmele de cult ale începuturilor.
John Parker face în acest sens un pas important în revigorarea lui De Niro şi a celor mai însemnate filme ale sale. Am descoperit cu plăcere în cartea sa filme pe care le uitasem, pe care le ştiam, dar care trebuie revăzute, astfel încât la prima incursiune într-un magazin de specialitate, am cumpărat un film aproape necunoscut, dar despre care am aflat amănunte interesante (despre distrubuţie, despre producţie şi despre finanţare, vorbesc acum despre Night and the City), şi mă gândesc inclusiv ca, în perioada următoare, să realizez o integrală Robert De Niro pe acest site.
Aflam lucruri noi şi inedite din această carte, lucruri pe care este posibil să le fi scăpat din vedere sau poate să nu le fi aflat niciodată din cauza ignoranţei fiecăruia dintre noi: ne interesează de multe ori doar mondenităţile (şi vom regăsi un De Niro care se fereşte de orice apariţie publică şi de orice paparazzi) sau, alteori, ne interesează mai mult rolurile, filmele, fără a cunoaşte deloc ceea ce se întâmplă în spatele culiselor, care sunt motivaţiile care au determinat producerea şi finanţarea unui film, care sunt scopurile pentru care actorii au plecat la acest drum, adeseori lung şi lipsit de satisfacţii profesionale sau financiare.
Robert De Niro este un om de aceeaşi factură ca Greta Garbo, o actriţă ce şi-a dorit mereu să iasă din luminile rampei, care a abandonat cariera cinematografică la doar 36 de ani pentru a se refugia în grădinărit şi în studierea propriului suflet: „După ce obţinuse o oarecare recunoaştere în lumea artei, fiind întrebată despre începuturile sale, ea a răspuns cu un citat pe care fiul său avea să îl tot repete de-a lungul deceniilor: „Vreau ca viaţa mea să rămână a mea.” Este doar o paralelă elocventă despre De Niro şi propriile sale gânduri: şi-a dorit mereu ca viaţa lui să rămână doar a sa, fără interferenţe ale spectatorilor sau mai ales ale reporterilor în căutare de scandal şi mondenităţi, fiind astfel un model pentru oricine îşi doreşte să separe viaţa profesională de cea personală, să aducă în atenţia publicului doar munca sa, rolurile sale şi nu ceea ce gândeşte în particular despre anumite probleme sau ceea ce „face” după momentele de magie de pe ecran: „Spre deosebire de cea mai mare parte a colegilor care se lansau în campanii publicitare, el pur şi simplu nu vorbea cu presa. Alimenta contiua mistică din jurul său, refuzând categoric să ofere mai mult decât interviuri superficiale, legate concret de vreunul dintre filmele în care juca în perioada respectivă, de obicei limitându-şi dezvăluirile la activităţile pregătitoare şi la viziunea sa asupra interpretării pe care dorea să o obţină.”.
Nu voi prezenta pe larg toate dovezile de genialitate pe care le-a prezentat De Niro pentru cinematografia modernă şi nici prieteniile sale, devenite acum celebre, cu regizorii timpului, mulţi dintre ei aflaţi la prima experienţă, una independentă şi în strânsă corelaţie cu oraşul New York, un loc sublim pentru De Niro, aşa cum a fost, de exemplu, şi pentru Woody Allen. Nu trebuie ratate însă câteva aspecte, cum ar fi legătura perpetuă dintre De Niro şi Martin Scorsese: „Primul lor proiect în colaborare (De Niro şi Scorsese) i-a propulsat pe ambii de la obscuritate la celebritate moderată, dintr-o singură mişcare. A fost reuniunea a doi oameni cu minţi similare care, în următorii ani, aveau să devină „apropiaţi ca doi fraţi siamezi, emoţional şi profesional”, după cum s-a exprimat Scorsese”.
Câteva lucruri negative despre carte, pe care le semnalez întrucât sper ca măcar greşelile editurii să se repare în viitor:
-John Parker. Tonul său devine din ce în ce mai dur odată cu trecerea anilor şi descrierea acţiunilor lui Robert De Niro din prezent. Până la urmă, alegerea actorului de a fi departe de presă, de a sta mai aproape de familie şi mai departe de reporteri şi de interviuri, de a alege comercialul întrucât era ancorat într-o serie de proiecte profesionale personale care determinau de multe ori alegeri grele pe plan financiar, toate acestea sunt alegeri personale ce nu au treabă cu presa şi mai ales cu tabloidele. John Parker însă îl judecă de multe ori, deşi consder că dorinţele lui De Niro trebuie respectate: „Mai mulţi critici s-au plâns că De Niro cam ajunsese la fundul sacului, că nu mai avea nimic nou de arătat. Era adevărat, într-o anumită măsură, dar era de asemenea specific prestaţiilor lui De Niro ca, în orice făcea, să existe repetare.”
-Editura Publica. Din punctul meu de vedere, editura Publica a făcut cel puţin două greşeli la publicarea/editarea acestei cărţi, de mare interes pentru publicul românesc. În primul rând, am remarcat multe greşeli de traducere, pe care nu le mai reproduc acum, dar care, la momentul lecturării, mi-au produs neplăceri, iar urechea mea „literară” a simţit neconcordanţe cu spiritul cărţii şi cu ceea ce autorul a dorit să reliefeze. În al doilea rând şi ceea ce m-a deranjat cel mai mult, este faptul că editorii cărţii nu au ştiut (sau nu au vrut, ceea ce este şi mai grav!) să aplice textului modul „justified”, astfel încât toate paragrafele din carte sunt aliniate la dreapte. Sper ca în celelalte cărţi din serie (Autobiografia Al Pacino, Biografia Bono) să nu fie aceeaşi eroare sau, cel puţin, să fie îndreptată pentru viitor.
În final, recomand această carte iubitorilor de film, care vor recunoaşte cu siguranţă în Robert De Niro unul dintre cei mai buni, dar şi mai controversaţi actori americani, un om care a adus în această artă o patină proprie, aceea a unui om care s-a identificat mereu cu rolul pe care l-a jucat, a perseverat şi l-a dus spre perfecţiune. Filme ca Mean Streets, Taxi Driver, The Deer Hunter sau Raging Bull nu vor fi uitate niciodată.
În plus, De Niro „nu a fost niciodată supervedeta care îl credea lumea şi, cu certitudine, nu reprezenta o atracţie financiară pentru producători. Era atractiv mai degrabă pentru iubitorii de cinema din mediul urban, care căutau un gen de distracţie mai creativă şi mai provocatoare decât ofereau producătorii consacraţi de la Hollywood. Piesele clasice ale lui De Niro proveneau dintr-o galerie de personaje ale căror vieţi formau o ţesătură complexă de situaţii sociale care, câteodată, erau prea dificile, poate chiar prea aproape de coarda sensibilă, pentru cultura de masă.”
1 comment