Reîntoarcere în adolescență: „Băieții n-au voie să plângă”, de Gelu Diaconu

„Băieții n-au voie să plângă”, de Gelu Diaconu
Editura Paralela 45, Colecția Prima dragoste, Pitești, 2023

Nu știu câtă biografie, cât jurnal autentic, cât adevăr a introdus Gelu Diaconu în această nouă carte din cadrul Colecției Prima dragoste, însă mie mi s-a părut totul veridic, chiar dacă mi-am trăit adolescența puțin mai târziu, în anii ’90, spre deosebire de Gelu din „Băieții n-au voie să plângă”, care și-a trăit adolescența undeva în primii mei ani de viață – finalul anilor 1970-începutul anilor 1980. Însă adolescența acelor perioade era trăită la fel de intens și hipnotic, așa cum se trăiește, de altfel, dintotdeauna adolescența.

Pentru tânărul din acest volum, viața este influențată de zonele în care locuiește (Ferentari, casa bunicilor de la țară, Drumul Taberei), de anturaj și de tentațiile adolescentine. Ferentariul era o zonă dură, cu tineri care nu se sfiau să își impună teritorii prin forța fizică, așa cum la ordinea zilei erau și bătăile, și violurile, și divorțurile violente:

„Nu era nimic neobișnuit ca o femeie să fie bătută pe stradă de bărbatul ei sau ca o fată să fie făcută poștă în parcul Humulești. Lucrurile astea făceau parte din cotidian. Iar lașitățile se întâmplau din cauza unei frici paralizante care domina în cartier. Îți era frică să acționeză pentru că urma răzbunarea. Și nu trebuia să te amăgești cu gândul că n-o să se întâmple. Se întâmpla de fiecare dată. Excepțiile erau rare și țineau mai mult de o etică a relațiilor din cartier: nu puteai să te răzbuni, de exemplu, dacă nu aveai spate, dacă nu erai bazat. Or, de pildă, Micky nu avea tată. Mama ei, neputincioasă din punctul ăsta de vedere, n-a avut cum să se răzbune, chiar dacă în seara aia a ieșit pe stradă ca o leoaică. Cred că a fost mai bine că nu l-a întâlnit pe Marian, căci sigur își lua bătaie. Era complicat să trăiești în Ferentari, chiar dacă în enclava noastră conflictele nu se întâmplau la fel de des ca în alte părți ale cartierului. Violența mai era și spectacol. Unele scandaluri se desfășurau la vedere, cu poale ridicate-n cap și cu sânge pe asfalt. Iar lumea se uita ca la urs, de la balcoane și de la ferestre.” (pag. 33)

Totuși, și în această atmosferă, există o evoluție a celor care-și doresc această evoluție, o speranță de viitor a celor care provin din familii cumsecade, iar Gelu de aici evoluează, citește, își dorește ceva mai mult chiar dacă printre prietenii săi se instaurează treptat haosul, iar unii cad în patima alcoolului (pentru că nu prea se vorbea pe atunci de droguri).

Acum, cu mintea de om trecut prin viață, el se reîntoarce în adolescență. De altfel, despre asta e vorba în acest volum, despre felul în care trecutul poate fi reconstituit, la distanță, privind de la vârsta a doua spre acea vârstă în care treceam de la copilărie la adolescența plină de erotism, dorințe și mici fericiri și suferințe. După reconstituirea atmosferei epocii și primii pași prin care băiatul de atunci încearcă să-și facă o prietenă, citim câteva pagini din jurnalul anului 1979, de după vacanța de vară, în care el își rememorează lunile petrecute la țară, la bunici, și prima lui dragoste (dacă de dragoste a fost vorba!), Oana, cea alături de care are parte și de primele experiențe sexuale. Despărțirea lor, de după vară, lasă în urmă remușcări, nemulțumiri și o tonă de scrisori de dragoste pătimașe. Însă pare că vechiul proverb „ochii care nu se văd se uită” conține ceva adevăr, cel puțin în perioada adolescentină:

„În Drumul Taberei sunt fete incredibil de frumoase. Tentații la tot pasul, doar să faci un gest, mișcarea potrivită și legătura se creează instantaneu. Am avut, firește, astfel de ocazii de când am revenit în București. Deocamdată le-am ocolit, dar ce va fi mâine? Habar n-am.” (pag. 48)

Apar noi și noi fete, apar noi și noi prietenii, creierul se maturizează treptat și adolescentul aflat în drum spre maturitate începe să înțeleagă lumea din jur și mai ales oamenii din jur. Își dă seama că e complicat să păstrezi pentru totdeauna o relație la distanță, aceea cu Oana (aflată la un liceu din Pitești), dar tot așa de complicate sunt și relațiile adolescentine pline de dorințe și incertitudini (a se vedea relația non-sexuală cu Doinița). Este o perioadă de frământări, adolescentul dorindu-și să treacă cât mai repede, lucru care îi face pe cei apropiați să-l considere un rebel:

„Parcă împingeam lucrurile înainte, vrem să treacă totul repede, să ajungem nu se știe unde, să nu mai depindem de părinți, să nu mai trebuiască să cerem voie pentru toate nimicurile, să ne eliberăm de toate servituțile. Să le dăm cu flit profesorilor scorțoși și să ieșim la bere cu ăia de treabă, cum e proful de fizică sau cel de mate, care m-a făcut să cred că pot să mă descurc la materia asta atât de străină de ceea ce sunt eu cu adevărat. Să facem ce vrem noi, să fim liberi să alegem ce ni se potrivește, în viața asta din care încă nu înțelegem nimic și care se târăște atât de lent, atât de lent, Dumnezeule, încât am ajuns să cred că totul e o mare plictiseală. Că așa e lumea peste tot, că oriunde m-aș duce tot peste lentoarea asta o să dau și tot peste oameni plicticoși, muncitori cu bască, ingineri aroganți, scriitori la care n-ai cum să ajungi, iar dacă ajungi la ei afli că, de fapt, sunt morți.” (pag. 71-72)

Gelu Diaconu reconstituie perfect perioada adolescenței sale, așa cum am simțit că a reconstituit-o perfect și pe cea a adolescenței mele, petrecută cu 10 ani mai târziu: un amestec de încredere în viitor, de nesiguranță a prezentului, de dorință de exploare a sufletelor și trupurilor, de alcool, muzică și libertate (în ciuda vremurilor).

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.