Rafael, o viata fericita, de Antonio Forcellino
Raffaello, una vita felice (2005)
Editura ALL, Bucuresti, 2011
Traducere din limba italiana de Cornelia Dumitru
Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.
Pentru mine, Giorgio Vasari, cu cele trei volume ale sale “Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor”, aparute la Editura Meridiane in 1968 in traducerea (si note) lui Stefan Crudu (un intelectual fin pe care am avut onoarea sa il cunosc personal), a reprezentat un reper de mare valoarea in instructia mea in domeniu. Un reper care nici astazi nu paleste, chiar daca specialisti de marca contemporani, aplecati cu stiinta, talent si onestitate asupra vietii si operei marilor creatori renascentisti, ii aduc critici legate de imperfectiunea documentarii sale sau legate de partipriuri sau de “retusurile” aduse portretelor sale, “sub semnul dorintei de a fi artist in naratiune”.
Antonio Forcellini este fara indoiala unul dintre cercetatorii contemporani de varf ai artei renascentiste si este in acelasi timp si un profesionist restaurator cu mare contributie in redarea catre universalitate a infatisarii unor opere nemuritoare precum Moise al lui Michelangelor sau Arcul de triumf al lui Traian.
Scrierile sale bogat documentate: Michelangelo Buonarroti. Storia di una passione eretica (2002), Michelangelo. Una vita inquieta (2005), Raffaello. Una vita felice (2006), Oro Fiamma (2006), 1545. Gli ultimi giorni del Rinascimento (2008), La facciata del Duomo di Siena: iconografia, stile, indagini storiche e scientifiche (2007), La pietà perduta (2010), reflecta profunda sa dedicare ca istoric al artei, dar si un real talent scriitoricesc.
De aceea, cei interesati sa cunoasca fenomenul artistic al acestei extraordinare perioade de emulatie care a fost Renasterea, trebuie sa ii citeasca si pe Vasari – pentru cantonarea sa reala in timp si pentru fiorul autentic al trairilor si simtirilor si pe Forcellino, pentru cercetarea sa moderna, cu instrumentele stiintelor secolului nostru. Si pe ambii, pentru talentul lor literar de necontestat.
Inca din Introducerea la lucrarea sa “Rafael, O viata fericita”, Forcellino ne atrage atentia asupra mereu importantei activitati de cercetare, deoarece “lipsa documentelor biografice (la un moment dat) a devenit spatiul ideal pentru construirea unor filtre interpretative dense, a unor prejudecati, a unor presupuse lentile pentru focalizarea corecta a vietii si operei artistului. In anii din urma, aceste prejudecati au mai palit odata cu iesirea la lumina a unor noi documente care ne impun schimbarea lentilelor de observatie. Identificarea deplina a figurii paterne, Giovanni Santi, barbatul si artistul, impune, bunaoara, o revizuire a legendei vasariene care, cu toate ca nu se intemeiaza pe niciun document sigur, a fost acceptata de critica pana in ziua de astazi, plasandu-l pe Rafael printre elevii lui Perugino si rezolvand in termeni pur stilistici o filiatie mult mai complexa. Formarea legata de extraordinara figura paterna ne permite, in schimb, sa urmarim altfel evolutiile ulterioare ale artistului”.
De altfel, Forcellino chiar isi incepe cartea cu primul capitol pe care il intituleaza “Fiul lui Giovanni” si in care creioneaza un tablou viu si cuprinzator atat al timpului si locului, cat si al omului/artistului/tata formator – modelul artistic viitor al noului sau nascut Rafael.
“Pasiunea pentru pictura, care constituia principala lui activitate profesionala, se intrezareste dindaratul luciditatii cu care ii insiruie Giovanni pe cei mai buni artisti ai vremii sale (…) Judecata sa e punctuala si o precede cu mult pe cea usuratica pe care o va da Vasari cu saizeci de ani mai tarziu despre aceeasi artisti.”
Insa, pentru a ne contura pe de-a intregul tabloul familial, Forcellino intarzie si asupra figurii materne, Magia: “Despre ea stim foarte putine lucruri, pentru ca femeile din secolul al XV-lea prind cu greu contur in biografiile epocii. Insa din consistenta dotei stim ca familia ei era de conditie buna si chiar garderoba ei era inzestrata cu vesminte splendide”. Amanuntele inedite pe care ni le comunica scriitorul, contureaza imaginea vietii sociale in timp. De pilda, “conditia distinsa a familiei lui Giovanni Santi” rezulta si din bogatia dotei sotiei sale, a rochiilor, stofelor si tesaturilor pretioase din care erau iscusit lucrate acestea.
Autorul continua sa contureze mediul si organizarea lui traditionala, pentru a ne introduce complet apoi in devenirea lui Rafael. Ori “Casa si atelierul”, laolalta, sunt acele ambiente formatoare caracteristice epocii. Acolo tinerii se instruiesc de la varste fragede, invata sa prepare panzele, sa pregateasca fondurile, trudesc la amestecurile de pigmenti, separa galbenusurile de ou de albusuri in vederea utilizarii reusite, fasoneaza indelung suprafetele de lucru pentru netezirea si compactarea necesara, exerseaza desenele preagatitoare si fixarea lor prin filtrarea prafului de carbune prin gaurelele practicate cu varful de ac… tehnici laborioase si lente… treceri de la tempera la uleiuri… ”Casa si atelierul”, membrii familiei si ucenicii … laolalta alcatuiesc un univers viu si talentat sub mana maestrului. Astfel ca baiatul, Rafael, a “devenit una cu atelierul tatalui”. Grea meserie, Giovanni o stie, asa dupa a preluat ideea de la marele Cenini: ”Sa stii ca nu trebuie sa fie mai scurta vremea pentru invatat: sa studieze mai intai de micut una cum sa foloseasca desenul pe planseta mica: sa stea apoi in atelier cu un maestru care sa stie a lucra cu toate uneltele ce tin de arta noastra; si sa stea si sa inceapa sa trieze culori; si sa invete sa fiarba lipiciurile si sa deosebeasca (tipurile de) creta si sa deprinda practica de a acoperi cu ghips icoanele, de a le netezi si a le rade; sa puna aur; sa piseze bine; vreme de sase ani. Si apoi, sa se deprinda sa coloreze, sa infrumuseteze cu mordanti, sa faca vesminte de aur, sa se obisnuiasca sa lucreze pe perete alti sase ani, desenand mereu fara contenire nici in zi de sarbatoare, nici in zi de lucru”
Dar Rafael e precoce, e chiar “un maestru precoce”. Si ne spune autorul ca nu peste mult timp, din Urbino, in Umbria, sub protectia ducilor de Montefeltro, la Citta di Castello, activitatea lui se desprinde de pluton. Un prim contract il citeaza ca “maestru”. Si Maestrul incepe reinoirea artei italiene. Simplifica si aeriseste compozitia, confera spatiu personajelor sale si “noutatea cea mai surprinzatoare o intalnim oricum in chipuri, care au abandonat constructia geometrica a celor pictate de tata”. In pictura sa timpurie, “in expresiile psihologice ale sfintilor si Fecioarei” (tabloul Rastignirea): Rafael cauta “noutatea cea mai semnificativa”, o verosmilitatea spatiala. Pasul urmator al tanarului pictor o reprezinta “sfidarea maestrilor”, bogata Perugia recurge la “noua stea din Urbino”.
Insa Antonio Forcellino incadreaza figura pictorului, munca sa si traiectoria sa, in intreg contextul politico-militar al timpului. Ratate sperante de pace, Lucrezia Borgia…nu e loc de scapare, “in mana familiei Borgia – cetatea eterna – unde in deceniile precedente orice artist avea un mediu in care sa lucreze, parea sa fi devenit locul cel mai insuportabil din lume”.
Rotile istoriei se invart insa si Forcelinno ne conduce cu eleganta in anul 1504, in Florenta ce iesea din criza provocata de alungarea familiei de Medici. O competitie benefica intre familiile bogate care “se rasfrange in cea dintre arhitectii care le slujeau, iar modelele noilor cladiri se apropiau tot mai mult de delicatetea si de regula clasica”. E vremea lui Leonardo da Vinci, cel care “a adus multa stralucire picturii (…) nimic n-a socotit mai important decat regulile opticii, de care s-a slujit ca sa cerceteze cu precizie si cu de-amanuntul legile luminii si umbrelor”. Rafael a vazut si a admirat operele lui Leonardo din Florenta: “Portretul Ginevrei Benci” si cartonul cu “Madonna, Sfanta Ana si Pruncul cu un miel” si incepe sa-i imite tehnica revolutionara. Florenta este zguduita de marea provocare din cei doi giganti ai zilei: Leonardo si Michelangelo, dar in aceasta tensiune Rafael a “gasit starea psihologica ideala din care sa-si alimenteze cautarea, liber sa observe, sa copieze si sa deseneze”. Forcellino il urmareste cu multa atentie pe Rafael pictorul in cautarea expresiei proprii, pe Rafael managerul in cautarea relatiilor si contractelor benefice artistic si material, pe Rafael tanarul solar, frumos si agreabil, mereu in cautarea implinirii in iubirile care il asaltau.
Roma a reprezentat urmatorul pas firesc in cautarea frumusetii si armoniei. Are douazeci si cinci de ani si este covarsit de frumusetea Coloseumului, dar si de faptul ca “marile arce ale termelor, forurilor si palatelor imperiale (erau) transformate in grote si pesteri, unde isi gaseau adapost tot felul de primejdii” Orasul era “o pestera de talhari si ucigasi”. La Roma, “intelegerea cu papa Iuliu al II-lea a fost imediata”, iar Vaticanul a devenit un teren fertil pentru tanarul artist. “Disputa despre sfantul sacrament” (Sala Semnaturii – Vatican, “Scoala din Atena” – Sala semnaturii – Vatican) sunt lucrari de mare respiratie si inovatie artistica. Si mai ales de o siguranta matura! Frumusetea si armonia se implinesc intr-o siguranta matura pe care cu greu contemporanii o pot ghici dincolo de chipul angelic al lui Rafael.
Forcellino are calitatea ca prin scriitura sa bogata si atractiva ne furnizeaza multe elemente tehniciste privind maniera picturii dezvoltate de Rafael, explicatii si descrieri pe care cititorul le asimileaza cu usurinta datorita stilului ales literar. Lucrarile lui Rafael se intruchipeaza si prind viata sub ochii nostri, sigur – si cu ajutorul ilustratiilor inmanunchiate la sfarsitul volumului. Iar daca cititorul este curios, dincolo de materialul redus pus la dispozitie, cu siguranta va gasi in librarii sau pe internet albume si imagini graitoare. Si daca este si mai curios, prin intermediul notelor din fiecare capitol – adunate toate tot in ultima parte a volumului, isi va contura mai bine conjunctura istorica, sociala, politica si artistica a timpului si va gasi si trimiteri spre alte scrieri si autori. Pentru ca – intradevar – istoria Renasterii italiene este bogata, dar si tensionata si sistemul religios al papalitatii, al Vaticanului si puternicul lui efect asupra dezvoltarii arhitecturii si picturii este apasat conturat in aceasta biografie a lui Rafael.
Cat de benefica a fost influenta bisericii catolice asupra dezvoltarii talentelor si competiilor artistice renascentiste, cat de deschisi la punga in favoarea artei au fost marile familii nobiliare … dar nimic din toate acestea nu au putut impiedica “Steaua cazuta din cer”. “Rafael a inventat un artist nou, in stare sa-si dea lui insusi directia si scopurile propriei cautari. Curtea mergea in urma lui, societatea intreaga il urma si el era atat de constient de acest lucru, incat sa manifeste chiar si in modul de a socializa o diversitate nemaivazuta inainte.” “Un artist print”, pe care “Roma il preamarea cu tot mai mult entuziasm”, “noul oras purta de acum semnele artei lui Rafael in toate locurile mai insemnate”. Excese amoroase, febra, delir, vinerea sfanta, 6 aprilie 1520 “orasul a celebrat riturile intunecate si dureroase ale mortii lui Cristos” …. “Rafael murea”…37 de ani! Fara sa desavarseasca “Schimbarea la fata a lui Cristos”.
Sigur ca Forcellino ocoleste cu hotarare si delicatete sa insiste asupra acestui aspect al vietii maestrului si asupra obiceiurilor si comportamentului libertin al vremurilor (cauza a multor boli oribile si fatale) si putem sa intelegem aceasta discretie, pentru ca pana la urma, prin iubire si din iubire avem astazi “Cele trei gratii”, “Madona cu scaunul”, “Madona sixtina” si multe alte reflectii ale frumusetii.
Pe cale logica, voi cauta acum si celalalt volum biografic al lui Forcellino, aparut tot la Editura All, “Michelangelo, O viata nelinistita”!
