Rafa. Povestea mea

„Rafa. Povestea mea”, de Rafael Nadal împreună cu John Carlin

Editura Publica, Colecţia ”Victoria Books”, Bucureşti, 2012
Traducere din engleză şi note de Florin Tudose

Moto: „Pentru mine este important să câştig, în orice fac. Nu am deloc simţul umorului în privinţa eşecurilor.” (Rafael Nadal)

Să încep cu o mărturisire: nu mi-a plăcut niciodată de Rafael Nadal şi, în mod sigur, nu voi fi niciodată fanul său. Mereu am avut alte pasiuni în ale tenisului, începând cu Boris Becker, Andre Agassi şi ajungând la Roger Federer şi Novak Djokovic. Fără a trece în niciun moment prin Pete Sampras şi Rafael Nadal. Cu toate acestea, viaţa jucătorilor de tenis m-a fascinat întotdeauna şi am salutat iniţiativa celor de la Editura Publica de a publica în anul 2012 două biografii excepţionale: cea a lui Rafael Nadal, despre care discutăm acum, şi cea a lui Andre Agassi, pe care am considerat-o una dintre cele mai bune şi inspiraţionale cărţi pe care am citit-o anul trecut.

M-am tot gândit de ce ar scrie un sportiv de mare performanţă, precum Rafael Nadal, o autobiografie când încă este în plenitudinea puterilor, când este încă pe locul 1 mondial în clasamentul ATP, când (încă) nu se accidentase grav (cartea a apărut în limba engleză în 2011, cu mult înainte de accidentarea de la turneul de la Wimbledon din 2012, ce îl ţine de peste şase luni departe de competiţie). Nu pot spune că am găsit cu adevărat răspunsul la această întrebare în cele spuse de Nadal, cu ajutoul lui John Carlin: poate că a fost dorinţa de comercializare a unei părţi din viaţa lui, poate a fost o cerere insistentă din partea lui Carlin sau a sponsorilor, probabil a fost o chestiune de marketing. Chiar dacă nu sunt fanul lui, este nevoie de prezenţa lui pe terenul de tenis, pentru a avea o competiţie adevărată, pare că, acum când mă uit la Australian Open, fără el ceva lipseşte.

După un cuvânt înainte semnat de Dragoş Neacşu, din care am reţinut întrebările care determină cursul viitor al cărţii („Cum anume se nasc campionii? De ce e nevoie pentru a deveni cel mai bun din lume într-un anumit domeniu?”), ajungem direct la momentul finalei turneului de la Wimbledon din 2008, când a avut loc una dintre cele mai frumoase partide de tenis ale tuturor timpurilor, dintre Rafa Nadal şi cel mai important rival al său, Roger Federer. Pentru Nadal, era turneul la care visase toată viaţa şi pe care îl pierduse în cei doi ani precedenţi, tot în finală, tot la Federer.

Acest meci, de aproape cinci ore şi terminat într-un set decisiv de 9-7, constituie punctul cheie al întregii cărţi, locul de la care pleacă fiecare povestire a lui Nadal despre copilărie, adolescenţă şi maturitate, despre pasiunea sa iniţială pentru fotbal (dar care şi-a păstrat-o, fiind un suporter înflăcărat al Realului din Madrid), despre descoperirea tenisului şi viitorul său în golf 🙂 şi, mai important, despre o familie unită, pe care şi-a păstrat-o mereu alături şi pe care o vedem la toate meciurile sale importante.

Rivalitatea cu Federer nu începuse cu acest meci şi, în mod sigur, nu s-a terminat la momentul 2008, chiar dacă, în timpul prezent (lucru pe care îl recunoaşte sincer şi Nadal în carte), a apărut un alt mare campion concurent, deja promiţător în acele momente, şi anume Novak Djokovic. La acest nivel înalt, între primii doi-trei jucători ai lumii, rivalitatea se defineşte prin respect şi amiciţie: „În scurt timp aveam să facem amândoi tot ce ne sta în putinţă pentru a ne zdrobi unul pe celălalt în cadrul celui mai important meci al anului, dar suntem şi prieteni, şi rivali. Alţi jucători s-ar putea să-şi urască rivalii chiar şi când nu joacă. Noi nu suntem aşa. Ne simpatizăm unul pe celălalt. Când jocul începe, punem deoparte prietenia ce ne leagă. Nu este ceva personal. La fel fac cu toţi oamenii din jurul meu, inclusiv cu cei din familie. Încetez a mai fi eu cel de toate zilele la momentul jocului. Încerc să fac din mine o maşinărie perfectă de jucat tenis, chiar dacă ştiu că este cu neputinţă. Nu sunt robot; perfecţiunea în tenis nu există, a încerca să-ţi escaladezi vârful potenţialului – aceasta e provocarea.”

Dacă pentru Nadal, Roland Garros-ul era deja o obişnuinţă, fiind cunoscut jocul bun al spaniolilor în general pe zgură, Nadal crescând pe acest fel de teren în insula natală, Mallorca, să câştige pe altfel de terenuri (pe iarba rapidă de la Wimbledon, pe terenurile dure de la Australian Open şi US Open) era mult mai greu, trebuia să se antreneze dur şi fără pauză, să posede o putere mentală de invidiat, să se obişnuiască să câştige şi pe altfel de suprafeţe, să fie cel mai bun jucător spaniol din istorie. Şi a reuşit, destul de târziu, dar în acelaşi timp, a fost cel mai tânăr jucător ce a reuşit Marele Şlem (primul Roland Garros la 19 ani, în 2005, Wimbledon, în 2008, Australian Open în 2009, US Open în 2010). Pentru el însă, aşa cum am privit această carte, cea mai importantă partidă a fost cea din 2008 de la Wimbledon: ”Dar partida asta, în decorul ăsta, cu istoria sa, expectanţele, tensiunea, ploaia, întunericul, confruntarea dintre numărul unu şi numărul doi, jocul superb al amândurora, revenirea lui Federer şi rezistenţa mea la asaltul său, mândria mea din teren mai mare ca niciodată, amintirea înfrângerii din 2007, războiul cu propriii nervi… ei bine, da, suma tuturor acestor factori mă împiedică să mă gândesc la vreun al moment mai dramatic şi mai emoţional şi, pentru mine şi pentru familia mea, mai plin de satisfacţie şi de fericire pură.”

Dacă pentru un fan, meciurile lui Nadal sunt cunoscute, turneele la care joacă sunt urmărite, iar marile trofee, foarte multe, pot fi enumerate oricând, ceea ce este mai interesant în această carte sunt micile sale obiceiuri, pasiunile ascunse, omul Nadal, cel pe care îl zărim mai puţin pe terenurile de tenis şi este aproape necunoscut de publicul larg: că zona sa cea mai vulnaribilă, acolo unde îl doare cel mai frecvent şi cel mai intens în timpul jocurilor, este talpa stângă; că nu se simte confortabil în preajma animalelor, nici măcar a câinilor, întrucât nu are încredere în intenţiile lor; că nu îi place întunericul şi preferă să doarmă cu lumina aprinsă sau televizorul deschis; că este pasionat de ciocolata Nutella, chipsuri din cartofi şi măsline (”Sunt înnebunit în special după măsline. Spre deosebire de ciocolată şi chipsuri, măslinele sunt OK pentru sănătate. Însă problema mea e cantitatea.”), etc.

Şi am mai reţinut ceva: spre deosebire de Agassi, care ura tenisul, fiind cu atât mai impresionant că a reuşit să fie cel mai bun într-un domeniu pe care îl dispreţuia, Nadal iubeşte ceea ce face, deşi antrenamentele sunt dure, accidentările au fost de multe ori dureroase şi l-au ţinut perioade lungi departe de circuit, iar viaţa sportivă a jucătorului de tenis este scurtă şi poate suferi schimbări spectaculoase datorită unor condiţii specifice. Iată ce spune Rafael Nadal, cu referire discretă la Andre Agassi: „Nu am ajuns niciodată în punctul în care să urăsc tenisul, cum spun unii profesionişti că li s-a întâmplat. În opinia mea, nu poţi să urăşti ceea ce-ţi aduce pâinea pe masă şi aproape tot ceea ce ai realizat în viaţă. Dar poate veni momentul în care devii mai obosit şi o parte din entuziasmul fanatic care îţi este necesar pentru competiţiile de la nivel înalt începe să apună.”

O carte recomandată fanilor lui Nadal şi ai tenisului, în general, un sport dur, chinuitor, scump, dar şi frumos atât fizic, cât şi mental.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.