Trezirea leilor, de Ayelet Gundar-Goshen
Editura Nemira, Colecția Babel, 2018
Traducere din limba ebraică: Any Shilon
Locuitorii orașului Beer Sheva se obișnuiseră cu praful așa cum se obișnuiseră cu toate – șomaj, criminalitate, parcuri publice doldora de sticle sparte. Cetățenii orașului continuau să se trezească pe străzile pline de praf, mergeau la lucru plini de praf, făceau sex sub un înveliș de praf și nășteau copii în ochii cărora se reflecta praful.
Acesta este micro-cosmosul în care trăiește Eitan Green, un neurochirurg care, pe vremea când era „un tânăr geniu medical”, fusese „exilat” în „pustia sumbră, de beton a Sorokăi”, în urma unei confruntări în care își contrazisese șeful direct. Mulți ani mai târziu, după ce soția sa, Liat, îl convinsese să nu se adreseze presei, creând un scandal mediatic, și să-și acuze superiorul de luare de mită, Eitan se află în aceeași „pustie”, fiindcă, așa cum argumentase soția sa, avea rate de plătit la apartament și mașină, dar și doi copii de crescut.
Frustrat de cariera potențial ratată, medicul se refugiază în sânul familiei. Relațiile sale cu soția și cei doi băieți, Itamar și Yaheli, sunt marcate de căldură și afecțiune. Candoarea cu care personajul își descrie sentimentele față de ei este de apreciat:
De Itamar s-a îndrăgostit imediat după naștere. La Yaheli i-a luat ceva timp. N-a vorbit despre asta. Nu e genul de lucru pe care să-l spui despre copilul tău. Despre femei e voie. Spre exemplu: ieșim deja de o lună. Încă nu m-am îndrăgostit de ea. Dar, atunci când e copilul tău, se presupune că trebuie să-l iubești imediat și pe loc.
Ascunse îndărătul unei vieți cvasi-ideale, însă, o viață parcă desprinsă din suburbiile americane, cu o casă atent mobilată, personal de curățenie și copii care cresc lin, cu vocea crainicului din Regele pinguinilor și cu ciocolată cu lapte care nu face cocoloașe, sunt nenumărate mici intemperii interioare, frustrări mai mult sau mai puțin rostite, reproșuri înghițite și un sentiment de furtună care să izbucnească, la un semn. Tensiunile nu sunt pricinuite doar de faptul că Eitan Green este de origine așkenazi, iar soția sa este sefardă; nici de sprâncenele ridicate ale vecinilor din fostul ei cartier, când constată ascensiunea ei socială, sau de veșnica întrebare cu privire la felul în care procedase el când alesese tăcerea în defavoarea demascării. Comunicarea dintre cei doi soți ajunge să se deterioreze tot mai mult, și asistăm, pe măsură ce acțiunea se derulează, la o unificare a micilor fisuri, până când se cască între ei un hău aproape insurmontabil.
Asta fiindcă, într-o noapte în care, spontan, Eitan decide să apuce un drum puțin umblat, recomandat de localnici pentru trekking cu mașinile de teren, lovește accidental o persoană, care moare aproape instantaneu – fără ca măcar el, în calitatea sa de medic, să îl poată salva.
A verificat din nou rana din capul eritreeanului. Ar fi trebuit mai mult decât o minune ca să acopere materia cenușie care se vedea sub șuvițele de păr: neuroni goi, dezveliți, care străluceau în lumina lunii. Sângele curgea din urechile bărbatului, deschis la culoare și apos din cauza lichidului cerebelospinal, care începuse deja să se scurgă din craniul crăpat.
Sub presiunea unei decizii urgente, neurochirurgul de geniu alege să nu anunțe accidentul, să nu alerteze poliția sau salvarea, ci să părăsească locul faptei. Alegerea e determinată de conștientizarea, la rece, că nimeni nu ar mai angaja un medic condamnat – fiindcă el consideră condamnarea 100% sigură – și că rușinea și oprobiul public simțite de întreaga sa familie ar fi prea mari.
În urma alegerii lui Eitan, situația devine din ce în ce mai complicată, iar firul epic se despică în suficiente ramificații ca să poată fi ușor pierdut, din neatenție sau lipsă de concentrare. Perspectivele narative încep să alterneze într-o vâltoare aproape haotică, dar plină de logică, în sine, fiindcă fiecare amintire, fiecare faptă și fiecare vorbă rostită generează reacții împletite între personaje. Eitan nu mai este singurul din perspectiva căruia privim lucrurile. Liat, soția lui, devine un personaj tot mai consistent, și asistăm la felul în care își analizează și resimte propriile insecurități, traume și tare; la rândul ei, Liat suferă de frustrări îndelung înăbușite și de urme ale unor atitudini generate de crize de identitate din adolescență, și nu doar.
Pe măsură ce povestea principală escaladează, și firele secundare se intensifică, și acolo unde se clarifică un aspect, apar elemente noi, care complică totul. O vreme, persistă impresia că această carte devine un câmp de luptă al două femei puternice, care, deși nu se întâlnesc decât spre final, par să trăiască nu una în umbra celeilalte, ci într-o continuare reciprocă, asemeni unui uroborus care-și mușcă propria coadă, încolăcindu-se în jurul elementului comun: Eitan.
Cu mult înainte să se însoare, își jurase că nu va atinge nicio altă femeie. Puteai să ai fantezii, să te uiți cât voiai, dar niciodată să nu pui în primejdie ce ai construit. (…) Nicio pasiune trecătoare nu justifică momentul acela când îți așezi copiii pe canapeaua din salon și le spui: „În primul rând, trebuie să știți că eu și mama vă iubim.”
Spre a nu dăuna plăcerii lecturii și descoperirii în ritm propriu a evenimentelor care conduc la această escaladare subită, nu voi dezvălui mai multe amănunte despre intrigă. Cu toate acestea, elemente-cheie precum migrația ilegală, statutul migranților, șantajul ca formă de apărare și asigurare, sau afacerile cu droguri sunt doar câteva care v-ar putea incita și încuraja să luați în mâini această carte și să nu o lăsați jos până la final.
Chiar dacă, prin absurd, narațiunea nu v-ar convinge și subiectele vi s-ar părea deja abordate din prea multe unghiuri, calitatea prozei ar trebui, cu siguranță, să vă facă să vă răzgândiți. Autoarea, născută în Israel în 1983, a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat și ca jurnalistă. Ulterior, a studiat cinematografia, iar scenariile sale de film și televiziune au fost premiate la festivaluri internaționale. În prezent, este editor contribuitor pentru publicații de prestigiu precum Financial Times, Time Magazine și The Telegraph. Așadar, deține toate atuurile care o recomandă ca scriitoare de substanță – iar faptul că lumea dintre paginile cărții nu este (neapărat) cunoscută de noi, românii, ci este, poate, exotică, marcată de peisaje, tradiții și moduri de funcționare diferite, contribuie și el la construirea unui roman fluid, deși complicat, în care este la îndemâna oricui să își imagineze personajele și mediul în care evoluează acestea.
Și fiindcă veni vorba despre calitatea prozei, fiind eu însămi traducătoare, îmi este imposibil să nu remarc cât de reușită este traducerea romanului. Any Shilon, născută la Cernăuți în 1946, s-a mutat în România când avea doar două luni, fiindcă granițele se deschiseseră pentru repatrieri, iar părinții ei au putut reveni tocmai din Tașkent. Nevoiți însă se depună cerere de plecare în Israel, ajung acolo doar după decesul mamei sale, în 1964. Pentru Any a urmat lupta dificilă a învățării limbilor engleză și ebraică, iar rezultatul excepțional se remarcă inclusiv în paginile „Trezirii leilor”.
