”Prin deșert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord”, de Eunsun Kim și Sebastien Falletti
Editura Corint, Colecție Istorie, București, 2017
Traducere de Mihnea Gafița
Cuvânt-înainte de Alina Pavelescu
Eunsun Kim adaugă încă o mărturie la suferințele oamenilor obișnuiți din Coreea de Nord, ajunși în pragul morții din cauza foamei și frigului, din cauza lipsurilor materiale de orice fel, din cauză că supraviețuirea aici pare a fi aproape irealizabilă. Am citit, de-a lungul ultimilor ani, mai multe mărturii ale celor care au reușit, cumva, să evadeze din infernul nord-coreean, ajungând în țara-soră, Coreea de Sud, și care au încercat, apoi, să își mărturisească suferința și epopeea tocmai pentru a atrage atenția lumii, de multe ori nepăsătoare, asupra țării pe care au părăsit-o. Și mai mereu mi-am spus: acestea sunt cazurile fericite, cei care au reușit să fugă în China comunistă, la fel de necruțătoare, oare câți oameni mor, în schimb, în încercarea de a scăpa de dictatură?
La vârsta de doar unsprezece ani, în 1997, Eunsun Kim, rămasă singură acasă, după ce mama și sora ei plecaseră într-un orășel din apropiere pentru a găsi ceva, orice, de mâncare, crede că va muri de foame și își scrie testamentul. Peste paisprezece ani, atunci în vârstă de 25 de ani, se află la Seul și decide că periplul ei, suferințele și aventurile familiei sale trebuie să fie aduse în fața publicului, care știe prea puține sau, mai mult, este nepăsător față de tot ceea ce reprezintă dictatura din Coreea de Nord, dar mai ales de tragedia în care continuă să trăiască poporul său:
”Trebuie să-i povestesc lumii de sutele de mii dintre ei care au încercat să scape din acea bolgie a iadului și care se ascund chiar în acest moment în China, temându-se pentru viețile lor. În timp ce eu sunt aici, la câteva zeci de kilometri de ei, în ”Pământul Făgăduinței” care este Coreea de Sud. Și totuși, aici, refugiații din partea de nord sunt încă tratați drept cetățeni de mâna a doua, cu toate că singurul păcat de care ne facem vinovați este refuzul de a muri de foame.” (pag. 22)
Pentru cei familiarizați cu cărțile ce descriu evadările din Coreea de Nord, putem spune că periplul lui Eunsun Kim, însoțită de mama și sora sa (tatăl murise cu puțin timp în urmă), urmează tipicul regăsit și în alte mărturii. Locuiau în orașul Eundeok, în nordul țării și foarte aproape de fluviul Tumen, care desparte țara de China, și peste care trebuie să treacă, fie înot, fie pe apele înghețate în iarnă. De acolo, trebuie să supraviețuiască cumva și să nu cadă în mâna autorităților chineze, care au acord bilateral cu Coreea de Nord, prin care refugiații sunt trimiși înapoi în țara natală (și de acolo, Dumnezeu cu mila, sunt uciși sau torturați, trimiși în lagărele de muncă etc.)
Ceea ce este de reținut, nu doar în cazul acestei mărturii, este aceea că nord-coreenii nu pleacă peste graniță din ură sau antipatie pentru conducători, ci doar din cauza condițiilor neprielnice pentru o viață umană normală. Ei sunt mânați de foamete, iar unii dintre ei chiar cred că de vină pentru starea proastă a țării sunt americanii sau occidentalii (așa cum se spune la televiziunea de stat) și nu familia Kim, cea care se huzurește în mâncăruri și băuturi scumpe:
”La momentul respectiv, preocupările noastre nu erau nici pe departe politice. Ne mâna instinctul de supraviețuire, nu vreo dorință de a ne revolta împotriva regimului. Scopul nostru era să găsim de mâncare și să supraviețuim. Nu voiam câtuși de puțin să critic dictatura lui Kim Jong-Il; voiam doar să-mi potolesc foamea.” (pag. 52)
Urmează adevărata aventură: după primele două încercări nereușite (prima dată, gheața de pe fluviu se topise, a doua oară, au înghețat în apă și a trebuit să meargă la paza de frontieră), au vagadondat prin orașe, locuind pe străzi, pe sub poduri sau prin păduri; trec într-o iarnă peste gheața tare, ajungând în China, unde trebuie să se ascundă în continuare; sunt vândute de ”o binevoitoare” unei familii de chinezi, unde fiul, cam tembel și violent, nu avea soție, astfel încât mama lui Eunsun devine soția acestuia (care, normal, vrea un moștenitor); după ce asigură moștenitorul, sunt prinși de autoritățile chineze și repatriați ca trădători de țară, dar au scăpat ca prin minune. A urmat o nouă evadare, o nouă fugă peste graniță și apoi traseul normal pentru a ajunge libere, China-Mongolia-Coreea de Sud. Nu am adus aici amănunte, pentru că aventurile lor sunt de citit cu atenție, chiar par neverosimile pentru un european chiar trecut prin comunism. Și totuși, totul este real.
Până la urmă, dacă tot ne-am obișnuit cumva cu astfel de relatări, la fel de dramatice însă ca la prima lectură, am putea să trecem peste această literatură și să ne gândim la lucruri mai profunde, la felul în care, nord-coreeni refugiați în țara-soră sau români sau europeni din Sud-Estul continentului, se raportează cu nostalgie la vremurile trecute. Cum putem răspunde cu exactitate la câteva întrebări fundamentale, precum cele pe care le pune Alina Pavelescu în cuvântul-înainte la această carte? De reflectat:
”Cum au fost modelați psihologic oamenii pentru care lipsurile materiale și constrângerile ideologice au reprezentat, în perioada decisivă a formării lor, principalele ingrediente ale cotidianului? Cum se explică amestecul de ură și de nostalgie pe care încă îl vedem la cei care au trăit în regimul comunist?” (pag. 8)
