Ionuț Biliuță de la LaPunkt publica un interviu cu istoricul Vladimir Solonari nascut la Chisinau: ‘I.B. Care a fost punctul de pornire al cărții dumneavoastră Purificarea națiunii, publicată în traducere românească in 2015 la Editura Polirom? V.S. Punctul de plecare a fost unul personal și ține de amintirile pe care le aveam din copilărie și tinerețe. Multă lume din Basarabia ținea minte ceea ce s-a întâmplat cu evreii în timpul războiului, deși în spațiul public nu se vorbea de soarta evreilor ca un fenomen aparte, pretinzându-se că toți „oamenii sovietici” au suferit de pe urma „invadatorilor fasciști” în egală măsură. Am avut prieteni evrei care îmi povesteau amintiri despre rudele lor de ți se ridica părul măciucă, iar unii martori ne-evrei aveau și ei propriile lor amintiri. Inclusiv tatăl meu, care era din raionul Camenca, pe malul stâng al Nistrului și care avea șapte ani când a început războiul, mi-a relatat că, atunci când familia lui a revenit acasă în 1944 din evacuarea în estul URSS-ului (în regiunea Orenburg), au fost șocați să afle că numeroasa populației evreiască din orașele și satele raionului a fost anihilată. Nu cred că mai este nevoie să explic cât de terifiante au fost aceste istorisiri. Chiar acum când scriu aceste rânduri simt cum mă iau fiorii groazei. Cu toate că cel de-al Doilea Război Mondial și stalinismul au fost perioade pline de orori, totuși masacrele comise împotriva evreilor nevinovați, a bătrânilor, a femeilor si a copiilor, ce au fost săvârșite în văzul întregii lumi, reprezintă un eveniment istoric cu totul unic, infernal.’
Adriana Gionea scrie la PostModern despre cartea lui Peter S. Beagle ‘In Calabria’ aparuta in traducere la Editura Polirom: ‘În Calabria este o carte pe care o vei aşeza pe raftul celor speciale, datorită mesajului umanist, scriiturii simpatice în care duioşia capătă un ton pişicher, asociat umorului şi oralităţii meridionale, şi mai ales datorită încrederii pe care ţi-o dă în posibilitatea unor noi începuturi. Povestea lui Claudio Bianchi poate fi considerată o alegorie a regenerării într-un loc unde răul dă târcoale, dar unde bunătatea este răsplătită prin miraculosul ce readuce mitul în prezent. Intervenţia fabulosului eliberează personajele romanului de condiţia de victime ale unui spaţiu acaparat de rău.’
Tot la Polirom a aparut „Eseu despre orbire” de Jose Saramago despre care scrie la BookHub Ana-Maria Antal: ‘Eseu despre orbire este fitilul ce se aprinde şi se lansează imediat ce intră în contact cu vreun compus chimic şi… boom! De aici, o puternică reacţie. E un roman document care pulsează angoasa noului mileniu, te lasă cu arterele vizibile chiar şi după ce ai închis cartea. Sunt puţine cărţi care te urmăresc, dar sunt şi mai puţine cele care nu te lasă să intervii asupra lor. Romanul lui Saramago m-a făcut să mă întreb dacă merit să citesc o carte atât de bună.’
(Dan)
Dragoș de la Chestii livrești citește des clasici și mă bucur că mai există astfel de exemple de urmat. Acum a citit ”Elogiul nebuniei”, de Erasmus din Rotterdam, și scrie despre acest volum pe blogul său: ”probabil că cel mai mare merit al cărții este acela că ne face conștienți și de prostia noastră – că, deseori, în multe momente ale vieții noastre suntem proști și noi înșine. însă, prin mijloacele retorice ale prostiei, sunt satirizate – și deci, înfierate – mai ales obiceiurile claselor sociale din timpul său: despre proștii artiști (poeții, retorii, scriitorașii), despre oamenii de legi și dialecticienii proști, despre proștii filozofi și matematicieni, proștii teologi, nerozia și beatitudinea călugărilor, prostia principilor, nerozia curtenilor, despre episcopii, cardinalii și papii proști – încheind cu câteva sentințe despre prostie ale unor autori antici și din scriptură.”
Care sunt cele 7 motive binecuvântate de a te opri imediat din citit? Ei bine, aflăm despre ele într-un articol foarte interesant al lui Valeriu Gherghel, din care vă reiau doar trei: ”În volumul de eseuri Pourquoi lire? (Paris: Grasset, 2010), Charles Dantzig se întreabă – într-un articol din finalul cărții – dacă există motive cuvioase de a nu citi. Găsește șapte… a. Din tact: după o partidă de sex, să zicem; amanta îți poate reproșa galeș că o înșeli cu Virginia Woolf sau, mai rău, cu Jane Austen. b. Dintr-un complex provincial: nici un scoțian nu citește Harry Potter. c. Dintr-o superstiție tîmpită: nu îndrăznești să parcurgi o carte despre maladia Alzheimer de teamă că o vei căpăta și tu, prin contagiune livrescă.”
Îmi place mult cum scrie Knut Hamsun și, de aceea, recomand oricând recenziile scrise despre cărțile lui, mai ales dacă sunt bine scrise. Săptămâna asta, Ruxandra A. scrie pe SemneBune.ro despre ”Foamea”: ”Subiectul romanului este, așa cum spune și titlul, foamea. Senzația de gol, de moliciune, de leșin care apare după ce organismul își consumă ultimele resurse. Ceea ce descrie Hamsun reprezintă, cred, stări de ”foame„ generală: de inspirație, de reușită, de sănătate, stări care se înlănțuie unele pe altele. De exemplu, eroul lui Hamsun nu poate scrie fără inspirație, iar inspirația nu vine pe stomacul gol; totul este un cerc vicios care nu se mai termină. Personajul principal (al cărui drum prin viață pare să fie, de fapt, autobiografic) se luptă să-și păstreze demnitatea în fața editorilor și să supraviețuiască din scris, fără vreun succes. Probabil că acest lucru vă sună foarte familiar, mai ales dacă sunteți amatori ai condeiului. Se pare că în Norvegia anilor 1900, scrisul nu era vreo mină de aur (hehe, la noi nu-i nici acum! spune-vom toți în cor). Romanul este de fapt un fin monolog construit din punct de vedere tehnic, uimitoare fiind introspecția cu care personajul sapă în propriul sine, având o rațiune tăioasă, metalică.”
Simona Preda îi ia un interviu lui Radu Găvan pe LaPunkt.ro, prilej pentru a afla câteva amănunte despre romanele publicate, dar și despre ce își propune scriitorul pentru viitor. Iată un mic extras din acest interviu: ”S.P.: „N-aş putea scrie comercial doar pentru a şti că se va vinde” – aţi afirmat de curând. Întrebarea mea este: ce nu o să fie niciodată scrisul dumneavoastră? Cum nu veţi scrie niciodată? / R.G.: În general nu prea mă gândesc la ce nu voi face, ci la ce voi face. Încerc astfel să mă axez pe lucrurile care îmi plac. Nu aş putea să abordez un anume subiect sau să scriu într-un anume fel doar pentru a face pe plac cuiva. Până acum am rămas fidel drumului meu şi am de gând să o fac şi în continuare. Ţin foarte mult la autenticitate şi respect autorii care nu pun prea mare preţ pe confortul cititorilor. Aceştia sunt adevăraţii artişti, cei care creează pornind de la interior spre exterior, nu invers. Paradoxal, sunt şi cei care oferă cel mai mult cititorilor, pentru că se oferă pe ei, într-un mod autentic, nu vreun soi de surogat care să corespundă cerinţelor publicului.”
Judy Florescu a fost la o dezbatere de la Cărturești Verona, dintre Dan Pleșa și Marius Chivu, prilej pentru a prezenta cele mai importante lucruri pe care le-au discutat cei doi. Iată ce spune Marius Chivu despre plecarea de la România literară la Dilema Veche: ”Îmi place să scriu despre cărți într-o revistă non-literară. Îmi place să scriu simplu, să nu fiu nevoit să scriu 12,000 de semne în care să abordez chestiuni de naratologie, care sunt foarte interesante, dar când scrii săptămână de săptămână, an după an, ajungi să te repeți pentru că sunt aceleași scheme. Ai impresia că scrii aceeași cronică, doar că se schimbă subiectul, autorul, personajele și figurile de stil. Și atunci m-am simțit mai confortabil scriind la o revistă care nu este specializată pe literatură.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Numele altora”, de Cosmin Leucuța
-”Cum să fii fericit în România”
-”Mortua Est”, de Teodor Hossu-Longin
-”Ursul”, de Adrian Oprescu
