Prin blogosfera literara (30 iulie – 5 august 2012)

Am descoperit in aceasta saptamana blogul editurii Curtea Veche, pe care il recomand pentru calitatea catorva dintre primele postari pe care le-am citit. Clara Mareş, autoarea volumului „Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii” impartaseste gandurile legate de aparitia acestui volum: ‘De ce Ion D. Sîrbu? Pentru că nevoia mea de înțelegere a unei epoci teribile se completa perfect cu nevoia lui Sîrbu de a oferi explicații, pentru că simțeam și eu asemenea lui că Adevărul e mai important decât Frumusețea, că Morala cântărește mai mult decât Estetica. Undeva pe drumul secret al magistrului fără discipoli și al discipolului fără maeștri, ne-am recunoscut unul pe celălalt. Azi, eu sunt ceea ce sunt pentru că l-am citit pe Ion D. Sîrbu și îmi doresc ca Ion D. Sîrbu să fie mai mult decât este în urma eforturilor mele.’

Anul trecut am calatorit pentru prima data in Taiwan, tara asiatica situata intr-un spatiu care imi era aproape complet necunoscut din orice punct de vedere, inclusiv cel literar, Mi-a atras deci atentia recenzia semnata de Elisabeta Lasconi si publicata in Observator Cultural a traducerii recent aparute a romanului ‘Harta lumii nevazute’ al lui Tash Aw, scriitor nascut in Taiwan din parinti malayesieni: ‘… criticii literari din spaţiul cultural anglo-saxon l-au comparat pe Tash Aw cu Graham Greene. Autorul recunoştea într-un interviu ambiţia de a umple petele albe de pe hărţile ficţiunii, căci „în afară de Burgess şi Conrad, nimeni nu a scris ceva substanţial despre Asia de Sud-Est“. Însă Tash Aw se deosebeşte de toţi autorii invocaţi, traseul său are sens opus în medierea dintre Occident şi Orient, căci vine dinspre Orient şi scrie din altă perspectivă şi altfel.’

(Dan)

Luciat ne povesteste si in aceasta saptamana despre doua carti, Carmen Firan, Detectorul de emotii si alte povestiri si Jose Saramago, Toate numele, pe blogul celor de la Ora de Cluj. Despre ultima scrie: „Toate numele mi s-a părut cel mai bun dintre toate romanele lui Saramago pe care le-am citit eu (doar şapte, deocamdată). Mi-a plăcut mai mult decât Memorialul mânăstirii, mai mult decât Anul morţii lui Ricardo Reis, mai mult decât Eseu despre orbire, ceea ce cred că vă spune ceva. Mai sobru, mai realist în aparenţă, mai aproape de Kafka şi de Borges. Poate că aici Saramago şi-a ţinut imaginaţia în frâu cel mai bine şi s-a concentrat asupra vieţii aşa cum arată ea între prima atestare, la Arhiva Generală a Stării Civile, şi ultima, la Cimitir. „

-Am citit acum mult timp Pendulul lui Foucault, chiar prima carte citita de mine a lui Umberto Eco (intre timp, lecturile autorului italian s-au imbogatit). Liviu reciteste cartea si ajunge la concluzii frumoase: „Ce să mai zic… un roman total, cu o groază de planuri, legături, intrigi, suspans, peste 700 de pagini citite pe nerăsuflate. Un bun prilej de documentare, de cercetare separată, cu familiarizarea cu o astfel de istorie. Multe fapte de natură istorică sunt spuse excelent și-ți dau impresia de veridicitate; nu mai cred însă în astfel de lucruri, de la bulversarea avută cu Codul lui da Vinci, astfel că mi-am propus ca acele elemente pe care mi le-am trecut pe o hârtie, pe măsură ce le-am întâlnit în roman, să le cercetez individual. Probabil că efortul de a citi Pendulul lui Foucault ar fi fost altul dacă m-aș fi apucat de el în oraș, plimbându-l prin autobuze și tramvaie; timpul și locația, o vacanță la țară, departe de starea pe care mi-o inspiră orașul, au fost ideale.”

Bogdan de la Mind Porn ne invita la o discutie despre Andrei Oisteanu si romanul sau Cutia cu batrani, din care aflam lucruri interesante: „Ar mai fi de adăugat că romanele lui Oişteanu au fost respinse de edituri în perioada comunistă, cu menţiunea că o discuţie despre sinucidere – problema centrală din Comisionarul – nu poate fi profitabilă pentru societatea multilateral dezvoltată. Dar pe lângă problema în sine a sinuciderii – ceva, desigur, de nedorit pentru autorităţi -, anumite explicaţii existenţiale din Comisionarul poartă cu ele, pe lângă relevanţa filosofică, o doză de realitate a omului sub totalitarism. Lucrul ăsta e ceva mai evident dacă vom contextualiza opera, căci chiar fără voia directă a autorului, produsul său nu poate fi rupt de contextul social al creării sale, astfel că o discuţie despre sinucidere şi despre felul în care omul nu e lăsat să aibă libertatea de-a se sinucide, având un “gardian”, are o relevanţă aparte pentru dictatura ceauşistă.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi