Mirel Horodi scrie la Baabel despre controversata personalitate a profesorului Ion Ianosi, plecat recent dintre cei vii: ‘În privința identității, Ianoși mărturisea: „toți mă consideră evreu, deși personal mă consider maghiar”. De fapt „internaționalistul” Ianoși era un dublu minoritar în cultura română, atât prin originea sa etnică cât și prin limba sa maternă. În 2006, la sfârșitul reuniunii de la Cercul Cultural din Ierusalim, Ianoși a mărturisit: „Bunicii mei încă țineau obiceiurile, părinții rar, eu deloc, deși bunicul mă ducea de Yom Kipur la sinagogă (…) Există un substrat iudaic în orice evreu (…) Acționează în noi niște straturi de mentalitate profundă, de care nici nu scapi și de care, la un moment, nici nu vrei să scapi”. Ianoși era conștient că în activitatea lui din timpul regimului comunist a făcut greșeli, fie din dogmatism, fie din frică. El scria: „Am păcătuit nu atât printr-o intransingență doctrinară «pură», cât prin interesul de a nu-mi periclita situația”.’
Catalina Miciu de la blogul Carturesti a citit – pe plaja! – volumul de – sa le zicem – eseuri al lui David Sedaris ‘Eu o să vorbește drăguț cândva ‘ si i-a placut: ‘O să râdeți hohotit de multe ori în cele aproape 300 de pagini, eu am citit cartea pe plajă și m-am trezit citind fragmente cu glas tare, pentru că situațiile aparent banale sunt atât de bine descrise, încât vrei să le spui tuturor ce autor supertare e Sedaris.’
Viorica Stavaru de la BookHub scrie si ea despre cartile lui David Sedaris (cea recenzata si de Catalina Miciu si ‘ În pielea goală ‘ aparuta acum doi ani): ‘Genul acesta de scriere pare inițial facil, la îndemâna oricui. În realitate, despre noi înșine și despre oamenii și lucrurile din jurul nostru este cel mai greu de scris. Pentru că suntem prea aproape. Nu iei niciodată suficientă distanță. Îți trebuie fler, îți trebuie geniu chiar. Să te… exfoliezi într-un personaj, practicând repetat exercițiul (auto)persiflării. Căci asta face Sedaris în fiecare dintre microtextele sale. Părinții, surorile, bunica paternă, profesorii, colegii de școală, sistemele de tot felul, pubertatea, adolescența, crizele, acestea și multe altele, aferente, sunt subiectele predilecte. America văzută și deconstruită prin ochiul ciclopic al unui ins care nu ezită să se propună pe sine în ipostaza (in)comodă a looser-ului. De la băiatul cu ticuri aparent schizoide (datul cu capul de pereți, linsul diferitelor obiecte, mârâitul onomatopeic etc.), căruia i se propun fie exerciții de logopedie cu domnișoara Samson, fie lecții de chitară cu domnul Mancini, la adultul gras și placid, cu tendințe homosexuale de mai târziu, pasul este desfăcut în secvențe mai mici, asamblate cu umor pe parcurs. Cu David Sedaris, viața devine suportabilă. Cu textele sale alături, vreau să zic. Sedaris „nu vorbește drăguț”, dimpotrivă. Adoră mărcile oralității, se bălăcește în noroiul dens al cotidianului, al vieții, din care rareori răsar nuferi. ‘
Adriana Gionea de la PostModern a citit ‘Un pedigri’ al lui Patrick Modiano: ‘Fiul unui evreu aventurier, urmaş al unui negustor de perle care a părăsit Imperiul Otoman pentru America de Sud, nevoit să reziste într-un Paris întunecat, şi al unei flamande boeme din Anvers, pe care dorinţa de a deveni actriţă a purtat-o în Parisul Ocupaţiei unde a beneficiat de protecţia unor soldaţi germani sau a unor bărbaţi ce se considerau aristocraţi, Modiano ajunge să-şi suprapună existenţa, aşa cum este povestită în această carte, peste biografia personajelor sale. Citind Un pedigree, începi să înţelegi de unde vine acea obsesie pentru nişte personaje care trăiesc în trecut şi, în acelaşi timp încearcă să fugă de el. De unde îşi adună sursele de inspiraţie şi cum de reuşeşte să redea acea imagine a unui Paris himeric, dătător de fiori, dar şi de nostalgii, suspendat într-o bulă atemporală sau cufundat în atmosfera senzual-tenebroasă din fotografiile lui Brassai.’
Ruxandra A. de la ScrieLiber a citit si recenzeaza cartea de interviuri cu Ileana si Romulus Vulpescu semnata de Ion Jianu cu titlul ‘Arta conversației cu Ileana și Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp’: ‘Interviurile mi se par inedite și cred că merită o mai multă promovare. Ileana Vulpescu e, pentru mine, o scriitoare a cărei valoare e neprețuită, la fel și moștenirea traducerilor lăsată de soțul dânsei, Romulus Vulpescu. O astfel de carte nu poate fi povestită și nici comentată pe margine, ea poate fi doar devorată ca un vin vechi: încet și profund.’
(Dan)
Răzvan van Firescu scrie pe blogul său despre ”Tâlcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice”, de S.Y. Agnon, apărută la Editura Humanitas: ”Toate povestirile lui Agnon sunt despre învățați care studiază Tora, care-și duc viața în spiritul cuvântului sfânt, care-l interpretează și-l explică cuvioșilor astfel încât să le ofere acestora soluții la problemele pe care comunitatea le întâmpină. Așa cum spuneam, e greu de înțeles profunzimea și trăirile spirituale și religioase specifice hasidismului, însă bucuria lecturii nu este întinată câtuși de puțin. O recomandare care vine de la sine și am certitudinea că majoritatea celor care se vor încumeta la citirea acestei cărți, nu vor regreta absolut deloc. De ce 4 stele: pentru că e ca și cum ai asculta povești la gura sobei, povești spuse de bătrâni care miros a fum de țigară fără filtru, a lemn ars și a rășină proaspătă, a toate anotimpurile adunate la un loc, a liniște…”
Pe Hyperliteratura, un articol emoționant al lui Gelu Diaconu despre ultimele clipe ale lui Virgil Mazilescu: ”Am ezitat îndelung să scriu acest articol despre un fragment din viața lui Virgil Mazilescu. De ce? Poate din sfiiciune față de imaginea poetului – și așa obliterată de nefasta aventură de la „bătrânețe” cu și mai fatala Rodica – sau poate din neputința de a înțelege natura turbionară a ultimei părți a vieții lui, care l-a atras în abisul incomprehensibil al unui comportament absurd. „Nu vreau să ajung total dependent de alcool. Prea multă lume mă iubește (simt), prea multe mai am de scris, de văzut, de iubit”. Am revăzut, furtiv (poate din nevoia absurdă de a mă „ascunde”, de a evita privirea sumbră a lui Virgil Mazilescu de pe copertă), pasaje din jurnalul poetului, și m-am oprit la cel tocmai citat. Nu mi-am putut înfrâna un puseu de revoltă: „Dar, Virgil, de ce dracu` ai făcut asta?”, simt că l-aș fi întrebat dacă ar fi fost în fața mea. Pesemne că n-aș fi avut curaj.”
Pe SemneBune.ro, Ion-Valentin Ceaușescu scrie despre un roman de debut (care mă așteaptă și pe mine), ”Cazemata”, de Tudor Ganea, apărut la Editura Polirom: ”Chiar dacă este debutant, Tudor Ganea stăpânește foarte bine arta scrisului, știe să spună povești, se pricepe la crearea de personaje, face atmosferă, adică are toate calitățile necesare unui bun prozator. Spre deosebire de cei mai mulți autori tineri, care referă să scrie autoficțiuni sau care creează personaje ce le seamănă, autorul nostru a ales să spună povești la persoana a treia și s-a concentrat pe mai multe personaje, Olube, Borhot, Coco, Turcoaica, liță sau Radu Adamescu, fiecare cu biografia sa. Romanul începe într-un stil realist pur, iar acțiunea se desfășoară într-un sat pescăresc, care are în centru o veche cazemată construită de naziști în vremea războiului. Despre cazemată circulă o seamă de povești: ba că e blestemată, ba că are o serie de tuneluri care duc în diverse locuri din zonă, ba că acolo se întâmplă lucruri deocheate, însă are o forță de atracție imensă și foarte mulți își fac veacul pe acolo, în frunte cu Liță, un puști dat afară de părinții lui și care vagabondează și prinde pește până în momentul în care dispare spre a fi găsit apoi mort, în condiții bizare.”
Tot pe SemneBune.ro, am găsit o recenzie a unui roman care mie mi-a plăcut mult, ”Zaraza”, de Andrei Ruse. Despre această carte a scris Andreea Tănase: ”Despre ce este cartea, dacă nu este despre Zaraza? Este despre artă, despre viață și moarte, despre culmile succesului și abisurile disperării, despre faimă, despre dreptate și nedreptate, despre vremurile tulburi ce se anunțau înainte de al Doilea Război Mondial, despre antisemitism, despre prietenie, despre nebunie și despre iubire. Este o carte incredibil de bine documentată despre alegerile unui om în care flacăra pasiunii artistice a ars până la mistuire – artistul Cristian Vasile – iar pe lângă el, cei doi prieteni și parteneri de creație și nebunii: Ion Pribeagu și Ionel Fernic, fiecare cu povestea sa zbuciumată, rebelă și tristă totodată. Trei eroi interbelici, apărători ai unei lumi pe cale de dispariție, lampagii neobosiți ai scenelor bucureștene, cărora niciun omagiu nu le-ar fi de ajuns. M-am bucurat până la lacrimi citind cartea lui Andrei Ruse, care este un prim și important pas în readucerea celor trei în atenția publicului în slujba căruia și-au pus viețile în anii ’20 și ’30.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu”, de Diana Mandache
-”Moștenirea familiei Kurt”, de Bjørnstjerne Bjørnson
–”Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin”, de Stefan Zweig
-”2084. Sfârșitul lumii”, de Boualem Sansal
