Ion Matei ii ia un interviu la Dilema Veche lui Pascal Bruckner aflat in Bucuresti pentru lansarea traducerii cartii sale ‘Paradoxul iubirii’ semnalata si la noi in precedenta revista a blogosferei: ‘In cel mai incitant capitol al cărţii – „Ideologia iubirii” -, vorbiţi despre creştinism şi comunism ca despre două ideologii ale iubirii. În România, o astfel de alăturare e considerată de mulţi un sacrilegiu. De aceea, vă întreb: Credeţi că putem înţelege iubirea în afara unei ideologii a ei? – Atunci cînd vorbeşti despre iubire, poţi vorbi despre iubirile tale, despre experienţele tale, într-un discurs foarte fragmentar, ceea ce de pildă Barthes a încercat să facă în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Restul, într-adevăr, e un discurs global, care se declină în funcţie de două ideologii cu difuzare planetară. Una vorbeşte un limbaj teologic, recurge la figura lui Dumnezeu ca iubire şi, pentru a comunia lumea, îşi extermină duşmanii – evrei, protestanţi, musulmani etc. Cealaltă este comunismul, care e o erezie a creştinismului. Comunismul e o ideologie care, în numele unei societăţi perfecte, a inventat noţiunea de „duşmanul poporului” (a făcut-o Stalin). Sînt de fapt două sisteme de persecuţie în istorie, nazismul, care e întemeiat pe ură – iar unul dintre exemple este aici genocidul din Rwanda -, şi comunismul, pe o iubire silnică. Acestea rămîn de altfel două pericole importante: discursul urii, dar şi cel al unei iubiri prea importante, care poartă în ea germenul distrugerii, aşa după cum ne aminteşte fraza Conciliului de la Trento: „în afara Bisericii nu există salvare”. Există însă iubirea trăită în cuplu, care nu se erodează din pricina contaminării ideologice, ci cu trecerea timpului. Întrebarea care se pune aici este cum să facem să supravieţuiască relaţia de cuplu în ciuda anilor care trec, a dorinţei care scade, iar încercările de a rămîne uniţi reprezintă mereu un efort de păcălire a timpului. ‘
Un articol polemic cu referiri la conflictele politice ale zilei in Romania publica Mircea Cartarescu in Evenimentul Zilei sub titlul ‘Peisaj dupa isterie’: ‘Niciodată anti-intelectualismul presei n-a fost mai puternic decât azi. Anul acesta au murit şapte scriitori importanţi, între care doi mari scriitori. N-a aflat nimeni. Aproape că nu mai există rubrici de cultură în ziare (iar unde există, ele sunt dedicate fenomenelor gen Lady Gaga). Bună parte dintre cei mai cunoscuţi intelectuali de la noi sunt puşi la colţ pe coji de nucă de ultimii agramaţi şi, profitându-se de pervertirea principiului libertăţii presei, sunt insultaţi zilnic, concertat, deliberat, cu scopul intimidării lor, al scoaterii lor de pe scena artistică sau politică. Acest proces e în curs de desfăşurare şi are o mare eficienţă. Puţini dintre ei îşi susţin încă părerile în mod public.’
Il completeaza prompt Vladimir Tismaneanu la Contributors.ro sub titlul ‘Apocalipsa valorilor: Mircea Cartarescu despre noua „partinitate” si anti-intelectualism’: ‘Cele patru reguli de supravietuire in comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gandi. 2. Daca gandesti, nu vorbi; 3. Daca gandesti si vorbesti, nu scrie; 4. Daca gandesti, vorbesti si scrii, sa nu fii surprins… Ei bine, ultimii ani m-au facut sa ma intreb cum a fost posibila metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesionisti reali, multi trecuti prin stagii de pregatire jurnalistica in Occident, in negatia a ceea ce-ar trebui sa fie un ziarist onest. Ma voi opune intotdeauna oricarei ingradiri a libertatii de expresie, voi lupta pana la capatul zilelor mele pentru acest drept si pentru celelate libertati castigate cu atatea sacrificii. Dar nu pot sa nu remarc cum, in Romania, controlul quasi-monopolist al unor trusturi de presa asupra mijloacelor de informare a avut efecte perverse.’
Nicolae Manolescu publica in ‘Adevarul literar si artistic’ ‘O întâmplare halucinantă cu Radu Bogdan’ la disparitia criticului de arta: ‘Am făcut şi o emisiune cu el la „Profesiunea mea cultura”, cu vreo treisprezece ani în urmă, în care mi-a povestit o istorie uluitoare, pe care aş vrea s-o repet în însemnările de faţă, în locul banalului necrolog de rigoare. Ea vorbeşte mai bine decât orice altceva despre personalitatea spectaculoasă a lui Radu Bogdan, despre felul lui meticulos şi neobosit de a-şi face meseria, fără să lase nimic la voia întâmplării. Sper să mi-o reamintesc cât mai exact.’
‘Observatorul Cultural’ publica un articol al lui Radu Ioanid despre polemica iscata de definirea cuvantului ‘jidan’ in Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), ediţia 2009, publicat de Academia Română. Titlu articolului este ‘„Jidanii”, „Ţiganii” şi Academia Română’: ‘Legitimizarea termenului de jidan prin transformarea lui de facto într-un sinonim al cuvîntului evreu este un act antisemit. A echivala, prin definiţie, termenul deja peiorativ de ţigan cu „o persoană cu a apucături rele” este, de asemenea, grav discriminatoriu. După monumentala gafă legată de N.C. Paulescu – introducerea post-mortem în Academia Română a celui mai sălbatic doctrinar antisemit din istoria României – „cel mai înalt for ştiinţific al ţării” a recidivat. Răspunsul Academiei Române, semnat de academicianul Marius Sala, la scrisoarea Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului (MCA) precizează că „din păcate în procesul de editare al ultimei ediţii a DEX-ului, s-a înlocuit din eroare indicaţia (popular şi peiorativ), corectă din punct de vedere istoric, cu indicaţia (familiar). În viitoarele ediţii ale tuturor dicţionarelor elaborate de Institutul de Lingvistică, sub egida Academiei, vom introduce indicaţii care să nu lase loc unor interpretări discriminatorii, adoptînd formulări de tipul (cu sens peiorativ, nerecomandat)”.’
‘Paradoxul iubirii’ al lui Pascal Bruckner despre care am mai scris pe blog a fost semnalata si pe Filosofi@Iasi: ‘Publicat iniţial în 2009, eseul lui Bruckner reia una din temele obsesive ale autorului: iubirea şi „avatarurile” ei trecute şi prezente. Teza cărţii este aceea că, în pofida emancipării şi progresului lumii în care trăim, iubirea, ca sentiment şi trăire, nu a evoluat, ba mai mult, îşi păstrează miezul întunecat şi enigmatic.’
(Dan)
Ionuca a citit alte doua carti, pe care le prezinta pe scurt: Prin perdea, de Aurora Liiceanu si Darul lui Gabriel, de Hanif Kureishi. Despre prima, ea scrie: „Am tot amânat să o citesc, neștiind cum o să mă împac cu ea. În cele din urmă mi-am făcut curaj și am terminat-o în două zile jumate, doar ca să o uit în a treia zi. După cum zice un domn menționat în carte, pare-mi-se Noica, autoarea se ocupă de „micuțisme”. Nu zic, a fost o lectură plăcută, dar lipsită de substanță, din punctul meu de vedere. „Micuțismele” dânsei nu sunt și „micuțismele” mele, deci nu m-au interesat prea tare.”
Despre romanul Cruciada copiilor, de Florina Ilis, ne scrie pe larg Iulian Fira, care ne spune ca romanul este o tentativa de gigantic, asa cum numai un Vargas Llosa, Garcia Marquez sau Rushdie au mai incercat in ultimul timp: „Ce m-a incantat este ca toate figurile umane care misuna in acest roman au un rol in actiunea acestuia, iar traseele lor se intalnesc/ ciocnesc/ influenteaza la un moment dat, ca intr-un film de-al lui Guy Ritchie din perioada lui buna. Imaginati-va ca fiecare personaj este o carte de joc. Cu o mana tremuranda, dar care nu da gres, Florina Ilis construieste un castel care, de la un moment dat incolo, ia asemenea proportii, incat ajungi sa-ti tii rasuflarea ca nu cumva sa o faci sa scape vreuna, si astepti cu nerabdare sa vezi pana unde va indrazni sa mearga. Iar scriitoare se aventureaza suficient incat sa rezulte o parabola bunicica despre societatea contemporana romaneasca.”
Liviu scrie despre un autor interesant, Joey Goebel si despre cartea sa aparuta in anul 2007 la Editura Humanitas, Torturati-l pe artist. Concluzia sa este generoasa: „Fără să fie cine știe ce capodoperă, cartea de față are însă un substrat moral, vorbește despre condiția artistului (predispusă dar și indusă) într-un context contemporan, pop, în care e mai important divertismentul de calitate decât adevărata artă. Mie unul mi-a plăcut destul de mult și mi-a făcut plăcere s-o citesc, mai ales că se citește foarte ușor și nu produce dificultăți. Autorul, Joey Goebel, e comparat cu Palahniuk, lucru cu care momentan n-aș fi de acord, dar ar trebui să-l mai citesc ca să mă conving.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
