”Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu”
Editura Humanitas, București, 2020
Ilustrații de Mihail Coșulețu
”Cel care deschide cărțile de înțelepciune ale celor din vechime și citește literele fără să înțeleagă frazele este doar un trist începător. Cel care, aflat într-o poziție de stat importantă, nu se gândește decât la bunăstarea proprie, nepăsându-i de nevoile oamenilor pe care trebuie să îi ajute, este doar un hoț de rând îmbrăcat în haine de curte. Cel care este erudit, dar nu știe să facă nimic cu ceea ce cunoaște, este doar un biet papagal care recită maxime zen. Cel care pune pe picioare o afacere deosebită ce nu-i aduce decât lui bunăstare, iar societatea nu profită cu nimic de pe urma ei, este doar o floare frumoasă care încântă ochiul pentru o clipă.” (pag. 262)
L-am urmărit destul de atent pe Ștefan Liiceanu în ultimii ani, pentru că sunt fascinat de civilizațiile exotice din Extremul Orient, iar el a avut prilejul să le studieze îndeaproape în ultimele decenii, chiar de la fața locului și a devenit un cunoscător al acestora. Era cumva normal ca această cunoaștere să fie împărtășită și țării sale, așa că acest lucru s-a făcut treptat: întâi a lansat magazinele Takumi, iar acum face această antologie splendidă, care însumează înțelepciunea întregului Orient.
Cum spuneam, Ștefan Liiceanu s-a specializat în limbile Extremului Orient, în cultura și tradițiile acestor țări, așa că ne oferă o antologie, o culegere a înțeleciunii orientale, de mici texte, povești, pilde, fabule din China, Japonia și Coreea. Acestea sunt împărțite pe șase capitole importante, bine diferențiate și puse în context: Natura umană, Umor, Înțelepciune, Budism zen, Povești și fabule, Maxime.
Toate acestea sunt ajutate, totuși, de reușita ediției. În primul rând, vorbim de o traducere impecabilă, semn că traducătorul, care este în același timp antologator, are cunoștințe impecabile asupra limbilor și asupra felului în care acestea au evoluat în decursul timpului. De altfel, la final, avem un glosar excelent, care ne oferă o imagine mult mai aprofundată asupra istoriei acestui teritoriu destul de îndepărtat pentru noi, exotic și plin de atracții neobișnuite. În al doilea rând, trebuie să reliefez prefața, cea care ne oferă detaliat contextualizarea poveștilor și cu ajutorul căreia vom intra în substanța acestora și vor reuși să înțelegem mai ușor anumite texte, anumite mesaje ascunse, felul în care acei oameni gândesc și acționează.
Chiar dacă putem discuta despre multiplele fațele ale povestirilor de aici, consider că, poate chiar involuntar, umorul este fir central al volumului, un umor atipic, care nu are legătură cu Europa sau lumea occidentală, ci este un altfel de umor, iar Ștefan Liiceanu ne povestește încă din prefață cum și când se râde în Orient. Iată un exemplu excelent al felului de umor de aici:
”Bucătarul obosit
Trăia odată un bucătar foarte iscusit, a cărui pricepere era râvnită de o sumedenie de bogătași. Trecea zi de zi de la o casă la alta și gătea cu mare artă pentru acei oameni, apoi pleca la casa lui modestă. Într-o zi, bucătarul a ajuns acasă seara târziu, tare obosit după ore și ore de gătit, dar s-a gândit totuși să prepare niște mâncare pentru iubita lui soție. Aceasta s-a așezat lângă el, să-i țină de urât. Bucătarul a scos o bucată de carne, a tăiat o felie groasă și imediat i-a băgat-o în sân. Soția lui, tare mirată, l-a întrebat:
-Dragul meu, de ce ți-ai băgat în sân bucata aia de carne? Ce faci cu ea?
Clipind de câteva ori, bucătarul a răspuns:
-A, da, sunt tare obosit, am uitat că sunt la mine acasă.” (pag. 72)
De altfel, nici nu știu ce să vă recomand sau cu ce texte să vă exemplific mai întâi acest volum. Găsim aici povești excepționale de înțelepciune asiatică, descoperim felul în care chinezii, japonezii sau coreenii reacționează, felul în care își configurează sufletul și modalitățile în care își modelează personalitatea umană. Sunt exemple de mici evenimente sau întâmplări care au sens doar aici, dar care ne apropie și mai mult de înțelegerea sufletului oriental. Astfel, câteva povestiri mi-au rămas în minte, cum ar ”Curmalele otrăvite”, ”Hangiul și concubinele”, ”A cumpăra recunoștință”, ”Drumul înnoroit”, ”Nobilul pasionat de povești”, dar și cea care dă titlul acestui volum, ”Arcașul fără arc”.
Să nu uităm însă și de școlile de gândire, de filosofia Chinei antice, care a impregnat și Japonia, și Coreea, deși acestea au dezvoltat și ”conștiințe” proprii. Vorbim despre confucianism, legalism și daoism și, dacă despre două dintre aceste școli de gândire am auzit și am citit de-a lungul vremii, m-a interesat mult să aflu mai multe despre legalism, o concepție care spunea că omul este apropiat de stadiul de animal și trebuie, la rândul lui, domesticit prin intermediul unor legi dure și unor pedepse pe măsură. Iar povestirile din volum oferă câteva exemple concrete al istoriei din perioada în care acest sistem a dominat China.
”Mingea de cânepă
În regatul Wei de Nord trăia un nobil foarte respectat și cu mare autoritate, pe nume Gao Huan. Nobilul era de asemenea foarte înțelept și prețuia oamenii practici, gata să rezolve fără să stea prea mult pe gânduri tot felul de probleme pe care viața li le scoate în cale.
Într-o zi, Gao Huan s-a gândit să pună la încercare priceperea fiilor lui adolescenți de a rezolva probleme practice. I-a chemat, i-a dat fiecăruia câte o minge de cânepă făcută dintr-o puzderie de fire și le-a cerut să le descâlcească.
Cu excepția unuia dintre fii, pe nume Gao Yan, toți au trecut la treabă și se chinuiau nevoie mare să pună deoparte fiecare fir de minge. Gao Yan se mulțumea să se uite cum frații lui se dădeau de ceasul morții să descâlcească firele, fără vreun semn că aveau să reușească. Tatăl urmărea cu atenție ce făceau cei doi fii, când deodată Gao Yan și-a scos spada și și-a ciopârțit mingea de cânepă în fel și chip. În timp ce frații lui se uitau la el cuprinși de mirare, tatăl l-a întrebat pe Gao Yan de ce a făcut asta. Gao Yan a răspuns:
-Mi-am zis că în situația în care ne aflăm mai important pentru mine e timpul meu, nu rezolvarea unei sarcini evident imposibile. Am ales să tai mingea, lucru ușor, iar acum pot să-mi văd de alte treburi.
Tatăl a fost nemaipomenit de mândru de soluția aleasă de fiul său. Așa se face că, după mai mulți ani, Gao Yan a devenit rege. Deseori oamenii pierd vremea cu rezolvarea unor treburi neînsemnate, fără să se gândească la timpul prețiost pierdut cu ele. Timpul, unul dintre cele mai de preț și mai ignorate bunuri pe care le are omul, n-ar trebui niciodată pierdut din vedere. Doar cei care știu să prețuiască timpul vor face ceva deosebit cu viața lor.” (pag. 184-185)
Așadar, nu sunt doar mostre despre obiceiurile și tradițiile zonei, atâtă de exotic pentru noi, cei aflați la mare distanță, ci și mostre de înțelepciune care se potrivesc oricărui spațiu și teritoriu. Sigur, altfel înțelegem acum viața, umorul, simțul artistic sau liniștea, influența marilor gânditori și transformarea spiritului, filosofia, religia și regalitatea. Poveștile culese și traduse de Ștefan Liiceanu sunt astfel prilej de relaxare, dar și de reflecție, și le puteți citi, încetișor, fără grabă, câte una (sau mai multe) în fiecare zi.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, PressOne)
