”Pisica musafir”, de Takashi Hiraide
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2016
Traducere din limba japoneză și note de Diana Tihan
”Mica era o pisică la fel ca multe altele, cu blănița de un alb imaculat, presărată ici-colo cu pete fumurii, în care se ghicea amestecat și puțin cafeniu deschis: o pisică tipic japoneză, doar ceva mai subțire și mult mai mică.” (pag. 15)
Nu știu dacă nu cumva această pisică este singurul personaj al romanului nostru 🙂 . ”Pisica musafir” este un roman special conceput și scris pentru iubitorii de pisici, în cadrul cărora, recunosc, eu nu mă număr. Dar am făcut un sacrificiu pentru a vă prezenta câteva rânduri din afara pasionaților de pisici, la rece, cunoscând faptul că s-ar putea să ofensez pe unii prieteni (de pe Facebook), care postează mai multe imagini cu pisici decât cu cărțile citite. Asta e, nu-i judec!
În centrul romanului nostru se află un cuplu japonez, în vârstă de peste 35 de ani, care se instalează într-o casă închiriată, înconjurați de o grădină frumoasă, de vecini politicoși și distanți. Sunt ei pasionați de pisici, de vreme ce foarte rapid se atașează de o pisică din vecini, sau sunt impresionați doar de Mina, cea care le câștigă repede inimile? Iată ce spun chiar ei:
”Pentru prietenii noștri apropiați se numărau și câțiva iubitori de pisici, dar drăgălășenia dulceagă din ochii lor mă exaspera la culme uneori. Ba chiar mi se părea că lăsau la o parte orice urmă de rușine dedicându-mă trup și suflet pisicilor lor. Dacă stau să mă gândesc bine, poate că reacționam așa nu din cauză că nu-mi plăceau pisicile, ci pentru că nu eram pe aceeași lungime de undă cu iubitorii de pisici. Și, mai mult decât orice, nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce însemna să ai în preajmă o pisică.” (pag. 11)
Mina este o apariție neobișnuită sau cel puțin așa o percep eu, care nu știu nimic despre lumea pisicilor: nu se apropie niciodată cu adevărat, nu este niciodată luată în brațe, aproape niciodată mângâiată; îi percepe pe cei doi mai mult ca pe niște prieteni, pasiuni temporare, decât ca adevărați stăpâni, de vreme ce în fiecare dimineață se întoarce la casa ei, cea din vecini, acolo unde vrea să ajungă înainte de trezirea stăpânilor și unde trebuie să însoțească pe tânărul familiei spre grădiniță; se întoarce însă întotdeauna, pentru a mânca sardinele fripte, preferatele sale, și a dormi, lâncezi și toarce aproape toată ziua, de cele mai multe ori în așternuturile cu miros uman din șifonier.
Din partea oamenilor însă, aparenta ei distanțare se transformă într-o afecțiune intensă, unul dintre motive fiind probabil și lipsa copiilor. În clipa în care vila unde stau va fi vândută și închirierea ajunge la sfârșit, fac totul să rămână cât mai aproape, construind scenarii tipice japoneze cu căutarea unei case de unde pot vedea ulmul din curtea largă pe care o părăsesc sau în cercuri concentrice din ce în ce mai mari, dar cu centrul în fosta locuință, acolo unde o cunoscuseră pe Mina. Nici apropierea de alte pisici nu este prea ușoară, iubirea pierdută nu se poate întruchipa atât de ușor în alt animal.
Ce este foarte interesant la acest roman este aceea că ne aduce (și) mai aproape de exotismul societății japoneze. Este și aportul scriitorului, dar și meritul traducătoarea cărții, Diana Tihan, care a completat fiecare informație mai puțin cunoscută cu note inspirate de subsol, menite să ne familiarizeze cu diferite aspecte ale vieții nipone: vom afla, printre altele, cum se numesc epocile japoneze în funcție de numele și de ”bunătatea” împăratului, care sunt elementele zodiacului chinezesc, care sunt cele mai importante locuri din camerele tradiționale sau obiceiurile nipone cu privire la trecerile dintre ani. Așadar, o altfel de lume, un loc de unde putem începe studierea unei societăți pe care o considerăm pe drept cuvânt exotică sau ne putem îmbunătăți informațiile deja conturate.
În rest, așa cum spuneam, depinde de ce parte a baricadei vă aflați: dacă sunteți un iubitor (ne)condiționat de pisici, în mod sigur vă veți îndrăgosti de acest roman, vă veți regăsi dragostea pentru animale oglindindu-se perfect în personaje; dacă, în schimb, nu iubiți pisicile sau animalele în general, ”Pisica musafir” poate părea un roman plicticos și scurt, fără prea multe calități, fără zvâc și fără orizont. Dar poate sunt eu prea dur, așa că enjoy!
