”Odinioară în București”, de Nicolae Vatamanu
Editura Vremea, Colecția ”Planeta București”, București, 2014
Editie ingrijita de Silvia Colfescu
Inca una dintre perlele insirate de Editura Vremea, in colierul pretios al informatiilor, marturiilor, amintirilor, povestioarelor, anecdotelor, lacrimilor si zambetelor vorbind toate despre Bucuresti, acest oras care a implinit venerabila varsta de 550 de ani. Un oras pe care multi l-au iubit, pretuit si infrumusetat si din pacate multi s-au opintit sa-l urateasca sau sa ii distruga valorile. Un oras in care au locuit, trait si creat multi dintre oamenii de seama ai tarii, care alaturi de simplii si obisnuitii lui cetateni, au lasat urmasilor dovezi ale trudei lor intru zidirea unei urbe in pas cu vremurile, cu moda timpurilor si cu cele mai inalte ganduri si simtiri ale progresului uman. Un oras care continua sa ne devoaleze prin litera scrisa a locuitorilor sai de mult plecati dintre noi, amanunte, detalii, impresii … Memoria colectiva a Bucurestiului se compune din toate aceste marturii, adeseori aduse in fata cititorilor dupa o devotata munca de cercetare arhivistica, alteori din preaplinul aducerilor aminte.
Unul dintre acesti marturisitori este si doctorul Nicolae Vatamanu, asupra scrierilor caruia s-a aplecat Editura Vremea. In anul 2014 in aceeasi colectie Planeta Bucuresti a aparut in primavara volumul “Istoria bucuresteana”, iar acum, in toamna, acest “Odinioara in Bucuresti”.
Pentru aceia care nu au datele necesare despre Nicolae Vatamanu, spicuiesc ZF-Editia de duminica din aprilie 2014:
<<Nicolae Vătămanu s-a născut la 29 noiembrie 1897. Părinţii lui au fost Ana Vătămanu (născută Popescu) şi Mihalache Vătămanu. Ana provenea dintr-o familie de preoţi, tatăl ei Gheorghe(Ghiţă) Popescu a fost preot. De asemenea, bunicul ei Nicolae şi unul dintre fraţi au fost preoţi. De loc, străbunii Anei erau dintr-un sat Cătunul din judeţul Dâmboviţa. Mihail Vătămanu (transformat după moda vremii în Mihalache) era din Dudeşti–Cioplea. Mama lui Mihalache, Elisabeta (Lisaveta), era verişoară cu Ştefan-căruţă-goală, venit de la Vrancea, nimeni altul decât tatăl lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Nicolae Vătămanu a fost un doctor cunoscut. Pe lângă aceasta, şi-a dedicat întreaga viaţă scrierii unei istorii a medicinei româneşti de la origini până în prezent. A scris numeroase şi valoroase cărţi despre istoria universala a medicinei. Este unul dintre întemeietorii Catedrei de Istoria Medicinei de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. A fost cunoscut în vremea lui şi datorită rubricii săptămânale din ziarul Universul intitulate „Sfaturile medicului”.>>
Din pacate, firul vietii sale s-a intrerupt in anul 1977, la cutremurul din 4 martie, intr-un bloc prabusit in acel moment dureros bucurestean si romanesc. N-as vrea sa spun ca tocmai orasul pe care l-a iubit, a fost acela care l-a ucis, ci mai degraba ca cetatea la imbratisat pe ultima sa suflare, precum pe marii razboinici ai marilor cetati.
„A făcut mii de fotografii în Bucureştii pe care i-a iubit atât de mult. A scris cărţi despre întâmplările dramatice, vesele, importante sau mărunte şi despre locuitorii oraşului, lucruri care altfel ar fi uitate şi care merită să fie cunoscute.
Fotografiile s-au pierdut la cutremur.
Au rămas volumele cu povestiri despre lumea, locurile şi obiceiurile de altădată din Bucureşti.”
Acestea sunt cuvintele Editurii Vremea, de pe coperta 4 a volumului „Odinioara in Bucuresti”.
„Drumuri si locuri”, dimpreuna cu „Lume si naravuri” sunt cele doua mari capitole care alcatuiesc volumul, fiecare imparti la randul sau in subcapitole in care autorul isi ia de mana cititorul (uneori – prieteneste, pe dupa umeri) si il plimba prin locuri precum „Calea Grivitei a mea”, „ In fata Ateneului”, „Caseta de la Capsa” „Mahalaua Pitaresei”, il introduce „In cateva case bucurestene”, il conduce la „Petreceri de armindeni”, ii aminteste „Cateva cantece uitate” sau invita alaturi personalitatile vechiului oras „La plimbare cu poetul Dimitrie Bolintineanu” sau „Ziaristul Nae Bassarabescu – initiatorul Chioscurilor” (pun ramasag ca nu ati avut habar despre aceasta informatie).
Si fila cu fila, secolele orasului defileaza prin fata noastra cu multe informatii si amanunte privind organizarea vietii sociale, privind chiverniseala domestica in toate dezvoltarile ei, privind detalii constructive, arhitectonice, estetice legate de locuinta bucuresteana, de la „opinca pana la vladica” (vezi „O casa de altadat si un polcovnic”),
Traitorii mai vechi ai orasului, dar si cei tineri vor fi poate la fel de emotionati ca si mine citind cele cateva pagini dedicate Mahalalei Pitaresei …. trecem zilnic prin locuri incarcate de sute de ani de istorie pe care in mod misterior parca, ne-o releva cuvintele acestor pagini. Si intelegem semnificatiile numelor de strazi si de cladiri pe care astazi le rostim automat, fara sa stim … si fara sa ne intrebam … de unde vin … si ce fapte si oameni sunt in spatele lor. Vorbim astazi spre exemplu de Bariera Vergului … dar multi nu mai stim nimic despre cele zece bariere ale orasului, hotarate in 1830 … „si nimeni nu va fi slobod, pa jos, calare sau cu carul a esi sau a intra in oras, prin alte locuri decat cele hotarate de streji”. „Fiecare bariera avea paza pusa sub comanda unui capitan, in 1867 era capitan al barierii Targoviste unul Ghita Bucur, dat afar din slijba mai tarziu, fiindca fusese gasit beat. Dar de ce trebuia sa fie treaz capitanul in post? Fiindca se plateau anumite taxe pentru intrarea cu marfuri in oras, celebrele axsizuri. Se facea o intensa contrabanda cu spirt si bauturi alcoolice si, prin urmare, daca nu era treaz capitanul, se treceau marfurile pe sub nasul lui. Afara doar daca nu se incasa acsizul in natura, pentru sufletul lui, ca onorabilul Ghita Bucur.” (vedeti … nimic nou sub soare astazi J).
Cei care locuiti sau treceti zilnic prin zona Buzesti-Sfintii Voievozi (atat cata mai este) – trebuie musai sa va opriti indelung asupra capitolului „Ulita Targovistei”.
Si toti cititorii vor trebui sa observe ca orasul de astazi a avut nevoie de multi ani pentru a ajunge la fata secolului 21, pentru ca „progresul se infiripa cu pasi mici si schimbarile care trebuiau sa-l sprijine intarziau prea mult, asa cum din pacate, fiecare stim.”
Si trebuie, cititorul sa se opreasca cu atentie si asupra capitolului „Lasa, omule!…” ( asta seamana cu „las’ca merge si asa!” J) Autorul incepe astfel acest capitol: „N-am sa vin cu nimic nou si surprinzator daca voi afirma ca a citi intamplari de demult constituie o lectura placuta, uneori distractiva si intotdeauna instructiva. Au mai spus-o, de altfel, si altii inaintea mea sub forma laconica <Historia magistra vitae>/ Toata Istoria ne dascaleste: si cea mare ca si cea marunta, pe care ne place noua sa o iscodim. Din aceasta istorie marunta vom culege acum cateva momente, care, aducand zambetul pe buze, ne vor dezlega taina multor pacate trecute, dar niciodata uitate.”
Prin urmare, tu – cititorule iubitor al Bucurestiului … eu doar am incercat sa te indemn, sa-ti aprind curiozitatea… Cartea lui Nicolae Vatamanu te asteapta!
