„Supraviețuitorii”, de Alex Schulman
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din limba suedeză și note de Elena-Maria Morogan
Faptul că am citit cu puțin timp înainte de ”Supraviețuitorii” lucrarea ”Corpul nu minte niciodată –vindecarea traumelor copilului interior” (Alice Miller), dar și ”Când corpul apune nu – Costul stresului ascuns” (Gabor Maté) m-a ajutat să înțeleg trista poveste de viață a celor trei frați, dramatismul profund al traumelor produse asupra acestora într-o copilărie zdruncinată de o tragedie petrecută în familie și felul în care viețile lor la adolescență și mai târziu, la maturitate i-au înstrăinat și i-au închis pe fiecare în propriile închisori interioare.
Există în paginile acestei cărți o rupere dureroasă și o disjungere greu de suportat între ceea ce ar fi trebuit a fi copilăria fericită într-o familie normală, în mijlocul frumuseții și păcii oferite de ”casa de la țară” într-o vacanță binemeritată și realitatea supurând de tristețe, durere, incertitudine și obstrucție a unei deveniri normale.
Există în paginile acestei cărți un balans psihologic între zilele tensionate ale copilăriei și prezentul contorsionat al celor trei frați, Nils, Benjamin și Pierre.
Aceștia se întorc după douăzeci de ani, pentru a îndeplini ultima dorință a mamei lor decedate. Acea dorință de a-i împrăștia cenușa în apele lacului, dar și acea ultimă sclipire de ”rezon” din partea unei mame care – alături de tatăl lor – le-a fărămițat viața celor trei fii. În scrisoarea lăsată băieților – atât aceștia, cât și cititorul descoperă adevărul tragic care le-a otrăvit trecutul și le-a pecetluit viitorul.
Benjamin simte că, „s-au întors în cele din urmă la locul în care și-au petrecut viața încercând să fugă”. Aici, unde un lucru îngrozitor i-a înstrăinat unii de ceilalți, le-a modificat imaginea asupra realității și i-a condamnat la un viitor dureros. Ce s-a întâmplat aici, ce anume a fost atât de îngrozitor încât i-a înstrăinat pe frați unul de celălalt și, în cazul lui Benjamin, poate de realitatea însăși?
Tardive scuze din partea unei mame – de fapt a unor părinți care au maltratat intens psihicul fragil al progeniturilor lor, condamnându-i la o copilărie traumatizantă … cu răni adânci și nevindecate până în prezent.
Și totuși, în final, ultimele cuvinte ale mamei
”Vreau să vă văd împreună. Vreau s-o faceți pentru voi. Suiți-vă în mașină, luați drumul cel mai lung. Așa vreau să vă văd, împreună. Toate aceste ore în mașină, în singurătatea de lângă lac, în saună pe înserate, când sunteți doar voi și nimeni nu ascultă. Vreau să faceți ceea ce noi niciodată n-am făcut: să vorbiți unul cu altul”
rezonează asupra celor trei frați, căci
”Benjamin lasă scrisoarea pe genunchi. Pierre se ridică imediat, se duce spre balcon […] Frații lui vin încet din urmă. Acolo stau unul lângă altul, cei care au rămas, și privesc peste orașul adormit. Pierre trage tare din țigara care e un punct de foc în întuneric. Benjamin întinde mâna după țigară și Pierre i-o dă. Trage un fum, o întinde mai departe lui Nils. Pierre râde. Blândul surâs al lui Nils, în lumina slabă. Lasă țigara să circule de la unul la altul acolo pe balcon, nu au nevoie să vorbească, un scurt gest din cap, sau doar gândul unui gest. Știu deja, poartă deja călătoria în ei, așa cum ea s-a și petrecut, călătoria care trebuie să-i ducă pas cu pas la locul prăbușirii, înapoi în propria lor istorie, pentru a supraviețui o ultimă dată”.
The Guardian scrie ”O evocare a copilăriei în care frumusețea și teroarea sunt inseparabile. Un roman desăvârșit”.
O lecție de viață, o lecție de empatie, o lecție despre răspunderea de a fi părinți și nu în cele din urmă o lecție de talent și stil scriitoricesc din partea lui Alex Schulman.
