„Ana”, de Em Sava
Editura Siono, București, 2021 (ediția a II-a)
Literatura română contemporană cunoaște acum un soi de revenire la origini. Ne lăsăm cuprinși de nostalgia perioadelor interbelice, dar și de cele în care am fost căliți de biciul dominațiilor ideologice. Și parcă o facem cu destulă măiestrie, încât să ne iasă de sub tipare cărți memorabile. Cert este că se scrie cu mult suflet, pe unde mai bine, pe unde mai stângaci, dar cu o sinceritate debordantă, exact așa cum îi stă bine unei creații din spațiul românesc. Cronica de astăzi i-o dedicat autoarei Em Sava, cea care ne-a oferit-o pe „Ana”, romanul puterii feminine, romanul care ne revendică locul sub soare furat de „Moromeți” sau de „Ion”. Volumul este, după cum menționez și în titlu, un fel de reinterpretare a romanului interbelic, doar că figurile centrale ale acestuia derivă spre un matriarhat puternic. Nu știu dacă Ana din acest roman este o lovitură peste obraz dată lui Rebreanu, dar cert e că Em Sava reușește să ofere glas feminității rurale.
Ne aflăm într-un cătun românesc, ascuns între dealuri, intitulat sonor Sava (să fi fost autoarea tentată să își treacă numele în posteritate? Cu siguranță. Și i-a reușit), un sat în care cele bune se împletesc cu cele rele. Doar că soarta, bat-o vina, încă îi desparte pe români de unguri și le aduce în prag Marele Război, diseminând ură și segregare. Prinsă la mijloc de mrejele iubirii, Maria se îndrăgostește de Sandor, un june maghiar avut și cu familie de viță nobilă. Acel amor împărțit la doi renaște în Ana, o fetiță marginalizată de lume pentru amestecul de sânge și pentru trădarea tatălui, dar care în timp devine expresia puterii, a forței.
Romanul „Ana” este un amestec rafinat de emoție, de sensibilitate, dacă vreți, dar mai ales este un volum ca o gură de aer proaspăt. Este suficient să citiți astfel de pasaje:
„ – Femeia tre`să rabde, draga lelii, auzise pe lelea Parastivă spunând unor neveste tinere. Că toți bărbații îs la fel. Fiecare are un tăciune – n cur, de nu arde iese fum. Rabdă câteva minute – n pat și ai liniște în casă la copilați! Că așe` o lăsat Dumnezo` lumea: femeia să tacă și să îndure și să asculte de bărbat, că el poartă clop.”
Acest amestec de regionalisme, tradiționalismul cu care naratoarea își explorează universul creat – iată doar câteva dintre elementele sine qua non pe care cartea le înglobează. Evident, se resimte din plin faptul că autoarea a sondat stilul clasicilor, explorând fertilitatea subiectelor, dar maniera în care și-a împachetat povestirea este demnă de toată aprecierea.
Aș avea să-i reproșez doar unele momente în care a pierdut ritmul, undeva pe la jumătatea cărții, dar pun acest lucru exclusiv pe faptul că este greu să scrii despre satul românesc într-o epocă a schimbărilor masive. Pe de o parte, acest lucru este avantajos pentru linia de subiect, iar pe de altă parte te poate stagna. Am trecut însă rapid peste acest element, din simplu motiv că mi-a plăcut felul în care a răsturnat situații și a schimbat istoria, îndepărtând-o de clișee vechi. Iar limbajul este de-a dreptul savuros:
„Erau săraci ca-n palmă. N-aveau decât pământul de sub căscioara veche, ce se hâia peste ei și o fâșie îngustă, cât să-și pună câteva fire de ceapă și două, trei cuiburi de baraboi.”
Romanul „Ana” e bun de citit ca aducere aminte a vremurilor trecute, dar mai ales pentru puterea exemplului. Cred că e un roman contemporan care s-ar cuveni să treacă sigur pe lista de lecturi a liceenilor, pentru a înțelege pe deplin acel univers dureros al spațiului românesc tranzitat de războaie ale trupurilor și ale sufletelor.
Puteți cumpăra cartea: Editura Siono/Libris.ro.
(Surse foto: https://savatoronto.com/, http://chic-elite.ro/)
1 comment
O surpriză minunată, mulțumesc din tot sufletul! Vin cu două completări. Port dintr-o joacă numele Sava, sat real, ardelenesc, satul bunicilor mei materni (mică fiind, mă visam pictoriță, semnând tablourile cu acest nume). Când mi-am deschis blogul, fără vreo idee că voi publica vreodată, am ales simplu și firesc același pseudonim. Astfel că Ela Mihu, cea trecută în biografia de pe coperta patru, a devenit în scris EM Sava.
Povestea în sine, un schelet de fapte, îmbrăcat în ficțiune, este una adevărată. Am scris cartea la dorința bunicii mele, a Anei. Înainte să plece la cele veșnice, m-a rugat să o scap de povară. Ființă delicată, dar cu putere de general de oști, cu frică de Dumnezeu și dragoste pentru familie, nu știa cum să le spună o taină bine și adânc ascunsă, faptul că sângele lor e amestecat și că ea, mama lor, e copil din flori, făcută cu un ungur. M-a rugat să-i scriu povestea, ca prin intermediul ei să-o mărturisească celor dragi.
Așa a aflat familia Anei acest adevăr (nu pot înțelege cum a fost atât de bine ascuns într-o comunitate mică, cum e cea a Savei). Am scris la vremea respectivă – acum șapte opt ani, un fel de broșură cu povestea ei. Doar că Ana-mi povestise cu lux de amănunte, cu furtuni vesele și triste, multe detalii. Eu luasem notițe. Îi scrisesem spovedania dulce într-un caiet. Întâmplări adevărate: cum a fost cât pe ce să se înece, cum s-a logodit de trei ori și a fugit cu Alexandru, bunicul meu, cum, nou-născută fiind, a fost lăsată în pădure de izbeliște, în voia fiarelor pădurii și a fost păzită de câinele credincios al familiei, revolverul pus la tâmplă de ungur… Multe. Am regăsit „comoara într-un caiet cu pătrățele, la vreo doi ani după moartea ei și mi-am spus că nu pot păstra doar pentru mine informațiile acelea, unele nu păreau a mai fi nicăieri: muncile câmpului, tradiții și obiceiuri, ritualuri și credințe. Duse cu bătrânii noștri. Și așa m-am apucat să scriu „Ana”. I-am respectat fiecare amintire. Așa cum mi-a lăsat-o ea.
După cum vezi, subiectul m-a ales pe mine. A fost un fel de dorință-testament lăsată de bunica.
Mulțumesc tare mult. Multă bucurie mi-a făcut surpriza de azi.