„Viața mea cu Goya”, de Riri Sylvia Manor
Editura Humanitas, București, 2022
Expresia ‘vârsta este o stare de spirit’ a fost inventată pentru oameni ca Riri Sylvia Manor. Îmi vor fi iertate, sper, referirile cronologice, dar toate informațiile sunt publice și pot fi citite pe pagina a doua a volumului ‘Viața mea cu Goya’ apărut în 2022 la Editura Humanitas. De pe coperta cărții ne privește o fată frumoasă și elegantă care este autoarea cărții la vârsta de 18 ani. Silueta și ochii ei crează un context romantic în care poate fi încadrat întregul text. Riri Sylvia Manor a publicat acest roman, debutul ei în acest gen literar, la 87 de ani. Ceea ce a realizat în acest răstimp poate fi un subiect de monografie sau de scenariu de film: a studiat medicina în timpul ‘obsedantului deceniu’ al anilor ’50 și a emigrat în Israel (sau ‘a făcut alia’ cum se spune pe aici); s-a măritat și a divorțat; s-a specializat într-un domeniu de vârf al oftalmologiei și a devenit o expertă recunoscută, dintre cei mai buni specialiști în Israel și în lume; a revenit în România după 1990 și a condus și participat la numeroase activități semnificative în lumea medicală; a scris poezie în ebraică, pentru ca la un moment dat să revină la limba română; a construit punți intre scriitorii români și cei israelieni de limba română și ebraică; a publicat o carte de memorii bine primita de critică și de cititori. Și acum, la 87 de ani, a debutat în proză. Nu oricum, ci cu un roman de dragoste.
‘Viața mea cu Goya’ are doua personaje principale: autoarea și Francisco Goya. Și pentru mine Goya este un idol. L-am cunoscut în adolescență din romanul lui Leon Feuchtwanger și din eseul lui André Malraux. Când mi s-au deschis porțile lumii am călătorit la Prado și la Lille (unde se organizase poate cea mai mare retrospectivă Goya expusă vreodată) pentru a-i cunoaște opera și a mă absorbi în ea. Am citit și eu mult despre el, dar, desigur, nu pe măsura imensei documentări pe care a făcut-o de-a lungul întregii vieți Riri Sylvia Manor. Căci la ea este vorba despre mult mai mult decât despre un interes intelectual sau un subiect științific de studiu (desi de aici a plecat legătura):
‘… Francisco îmi placea nu numai ca un pacient interesant sau ca părinte al picturii moderne, iar eu, care toată viața căutasem explicații logice la orice, mă simțeam depășită de această situație. Adevărul este că Goya mă intriga, îmi venea să dau buzna peste ani și să-l pot privi în ochi, doream să-l înțeleg, începuse de-a dreptul să mă obsedeze. Citeam carte după carte, vizitam expoziții și locuri în Spania, încercam să merg pe urmele lui, să mi-l aproprii, îl admiram, îl iubeam, devenise o prezență, iar uneori cei cu adevărat prezenți păleau … După câțiva ani, atunci când am introdus în casă primul calculator și prima imprimantă, am început să scriu despre Goya. Printam în neștire, ore întregi, iar la sfârșitul zilei ștergeam tot ceea ce descrisesem. Mă duelam cu frazele, dar Goya nu se preda cu ușurință.’ (pag. 26)
‘ … Goya nu seamănă cu alții, mă surprinde de fiecare dată din nou, el e un om simplu și atât de complicat, încât nu-l cunosc destul. Întotdeauna la dânsul e prezent în același timp și El acesta și El un altul, produce spaimă, produce râs, și strigă prin desenele sale cât de frumos și cât de urât poate să fie omul, iar aceasta, tocmai pentru că este om, și nu pentru că este spaniol sau francez sau de altă nație – ne învață Goya. … dacă ar fi fost viu nu am nici o umbră de îndoială că între mine și el s-ar fi înfiripat o legătură romantică, numai că trebuia parcurs încă o bucată de drum că să se consolideze, aș spune, legătura dintre noi.’ (pag. 183-184)
Într-un episod relatat în carte, la unul dintre cursurile ținute de Goya studenților săi de la Academia Regală de Arte Frumoase „San Fernando” artistul le explică învățăceilor esența artei în următoarele cuvinte:
‘… pictura celui care imită pe altul, care va dori să semene cu altul va fi mai puțin bună, căci însuși el, pictorul, nu va semăna cu cine este el de fapt. Să copiezi e cel mai ușor lucru din lume … Să inventezi, acolo stă miezul meseriei noastre.’ (pag. 87)
Lecția este valabilă și în alte arte, inclusiv literatura. A asimilat-o bine și Riri Sylvia Manor, îmi pare. ‘Viața mea cu Goya’ este intitulat ‘Roman’ însă este departe de a fi un roman convențional. Ca structură narativă ar fi o combinație între memorialistică și ficțiune. Debutează oniric, cu un vis care poate că a fost visat sau poate că nu, în care ea, femeia cu cunoștinte de medic, este chemată la căpătăiul pacientului Francisco Goya. Visul este încadrat apoi într-o relatare memorialistică legata de biografia autoarei. Goya i-a fost într-adevăr pacient. Desigur, nu putea fi vorba despre o vindecare, căci diagnosticul exact al bolii care l-a lovit pe pictor la mijlocul vieții a fost pus de experta în neurooftalmologie cu aproape două secole prea târziu. De aici s-a dezvoltat însă interesul pentru omul Goya. Medicul își privește pacientul și-l tratează indiferent de profesia acestuia. Femeia devine fascinată de persoana acestuia, de trăirile și iubirile sale. Fascinația se transformă în dragoste și devine un panaceu sufletesc și intelectual într-o viață petrecuta și ea în mare măsură în singurătate, ca urmare a divorțului. Este posibilă o asemenea legătură atunci când diferența de vârstă este de 189 de ani și unul dintre parteneri a murit cu mai bine de un secol înainte de nașterea celuilalt? Vor judeca cititorii.
Scriitoarea ne relatează călătoriile sale în Spania pe urmele reperelor biografice ale vieții lui Goya. Întâlnește oameni care au auzit sau nu de pictor, pentru care acesta reprezintă un reper important sau doar un nume învățat cândva în scoală. Ceea ce o interesează în permanenta este persoana și trăirile sale. Suntem avertizați în postfață că greșim dacă am înțeles cine este Goya din această carte. Respect avertismentul, dar cred că partea de ficțiune documentară, care însoțește câteva etape importante ale vieții artistului și comentează unele dintre lucrările sale celebre adaugă înțelegerii fiecăruia dintre cititori.
Iată de exemplu câteva rânduri despre stilul epicurian de viață al lui Goya în perioada tinereții:
‘ … trebuia să reușească mai mult ca oricine altcineva, să fie totdeauna cel mai bun pictor al Spaniei, numai de această reușită atârna felul de viață plăcut și lipsit de griji materiale în care trăia. De fapt, lucrul la care ținea cel mai mult era să rămână în centrul petrecerilor care se țineau lanț la Madrid și în centrul vieții societății înalte. Să pună bani deoparte în mod chibzuit. Sfătuit de Martin.’ (pag. 57)
Riri Sylvia Manor preia în aceasta parte a narațiunii sale una dintre ipotezele (neconfirmată și neagreata de toți istoricii și biografii) despre Goya care îi atribuie o legătură homosexuală cu prietenul său Martin Zapater. Ceea ce este de netăgăduit este atracția pe care pictorul a exercitat-o în rândul femeilor și șirul lung de legături cu femei mai mult sau mai puțin frumoase și celebre cu care destinul i s-a intersectat în timpul vieții. Dintre toate legăturile descrise în carte una – imaginară probabil – este cea care m-a fascinat în mod special. Este vorba despre întâlnirea cu Sancha, femeia simplă care-l îngrijește pe Goya în timpul bolii sale și pe care orbirea temporară de care suferea îl împiedică să-i cunoască vreodată adevărată înfățișare fizică. Ea poartă însă în ea trauma unui eveniment cumplit din trecut pe care-l împărtășește cu Goya și care va deveni sursă de inspirație pentru unele dintre Capricii. În schimb, pictorul și bărbatul o va trezi la viață și o va învăța ce înseamnă iubirea. Vindecarea este reciprocă, chiar dacă nu completă:
‘De fapt continua să aibă dureri de cap și îl mai vizitau vedenii, bufnite și monștri. Încetul cu încetul se înzdrăvenea, însă niciodată nu a mai putut auzi vreun sunet, de parca vrăjitoarele stătuseră la tocmeală: Îi dam înapoi vederea, dar îi luam auzul! Să redevină pictor! „Ca să poți să pictezi nu ai nevoie să-i asculți pe alții, ci numai pe tine însuti! își repeta poate Goya. Atunci când pierzi lumea sunetelor, vederea devine mai semnificativă – își spunea. Poate ochii devin mai înzestrați decât înainte tocmai datorită sunetelor care se ascund, sunete-stafie doar bănuite că ar exista. Să văd și ce nu aud. Poate că sunetele reapar capturate în vedere și adaugă vederii noi adâncimi?” (pag. 73)
Dintre episoadele celebre ale biografiei lui Goya nu putea lipsi legătura du Cayetana, Ducesa de Alba, cea mai frumoasă femeie din Spania vremii. Noaptea de iubire dintre bărbatul matur, artist cu origine modestă și superba și bogata aristocrată este descrisa discret și elocvent în două paragrafe succesive.
‘Și Alba nu a mai fost ducesă în acea noapte. Dimineața Goya se uita la ea. O noapte de dragoste înfrumusețează orice femeie, Cayetana devebise și mai frumoasă decât era. Nu putea crede că e lângă ea, avusese de atâtea ori vedenii în timpul bolii. Deschise ochii, ea era acolo.
Și Goya nu a mai fost un plebeu, un bărbat de aproape 50 de ani, nu a mai fost surd și nu se născuse în Fuendetodos – se născuse atunci, în acea clipă. Experiența vieții trecute era o stafie ce dispăruse în aerul dimineții. Lumea devenise o alta lume. Cel puțin pentru o scurtă vreme.’ (pag. 115-116)
Seria Capriciilor pare a fi opera principală care o fascinează pe autoare și căreia îi dedica mai multe pagini inspirate.
‘Da, începuse să lucreze, și cu fiecare gravură din Capricii trimitea câte o săgeată în inima acelei Spanii care se zbătea să-și păstreze înapoierea și legile învechite. Prin fața ochilor îi treceau necontenit prejudecățile, imposturile, ipocriziile, căsătoriile impuse de părinți, lăcomia și lipsa de pietate a călugărilor, prezența în umbră a unei lumi populate cu vrăjitoare și diavoli, atâtea și atâtea subiecte actuale. Lucra febril la gravura în acvaforte, se temea de biserică, de nobili, de toți împotriva cărora și-a îndreptat săgeată sarcasmului său, se temea și lucra totuși, lucra și se temea, lucra fară întrerupere și scria câte un titlu în partea de jos. Un titlu scurt. Era mult mai greu să găsești titluri scurte decât lungi, și încă titluri scurte care să spună mult, să dezvăluie tot ce nu trebuia trecut sub tăcere. O Spanie cu care Goya nu se putea împăca.’ (pag. 124-125)
Nu este vorba despre o biografie detaliată, și alegerea episoadelor relatate este legată mai mult de relația dintre autoare și subiectul fascinației sale. De la o pagina la alta observăm un salt în timp de la 1802 la 1820, care înseamnă că este omisă o perioadă cheie în istoria Spaniei și a creației lui Goya – cea a războaielor și ocupației napoleoniene care au generat ‘El tres de mayo de 1808 en Madrid’ și mai ales ‘Los desastres de la guerra’. Asupra acestei din urma serii autoarea va reveni spre final, dar sentimentul discontinuității rămâne. Paginile care încheie partea de ficțiune istorică ni-l reprezintă pe pictorul care a sintetizat în Spania iluminismul și începutul romantismului ca pe un artist care a învățat lecțiile istoriei din zbuciumatul fine de secol 18 și început de secol 19, dar lecțiile înseși lipsesc.
‘În lupta cu timpul rămas dorea doar un singur lucru: să deseneze la nesfârșit , să învingă virginitatea albă a pereților casei Quinta del Sordo, dându-le o semnificație și puterea de a vorbi cu limba lor deosebita. Și pereții să poarte strigatul pe care el, Goya, nu îl putea auzi. Picta ca un nebun, picta fără să mănânce, fără să-și dea un răgaz. Picta de data aceasta numai pentru el, și nu pentru alții. Era un om liber în acea casă. Fară nici o precauțiune. Un infirm surd – eliberat de regi, regine, curteni, preoții Inchiziției – dădea drumul disperării și imaginației cum ai da drumul unor cai sălbatici s-o ia razna peste câmpuri. Îi mai vezi? Nu-i mai vezi? Unde vrei să ajungă, unde pot ajunge? Unde rațiunea nu va adormi și unde rațiunea poate naște monștri chiar când e trează?’ (pag. 149)
Partea biografică și istorică se încheie, dar narațiunea va mai rezerva câteva surprize cititorilor, care vor avea ocazia de a revedea viața pictorului din perspectiva femeii care în secolul 20 și 21 este fascinată până la înamorezare de personalitatea acestuia. Atunci când am închis ultima pagină a cărții am avut senzația că am parcurs un traseu dublu în compania celor două personaje, în care l-am cunoscut și pe bărbatul și artistul Francisco Goya și am cunoscut-o și pe povestitoarea care își dezvăluie sentimentele celor din jur și cititorilor cărții. ‘Viața mea cu Goya’ este o reverență făcută marelui artist prin dezvăluirea trăirilor și a iubirilor sale și este o frumoasă poveste de dragoste peste secole. Lectură recomandată.
